”…atunci când face istorie și o ridică la nivelul discursului savant, nu mimează oare istoricul într-un mod creator gestul intepretativ prin care cei ce fac istoria încearcă să se înțeleagă pe sine și lumea lor?”
(Paul Ricoeur)
Exordiu teoretic
Nimeni nu se mai iluzionează, astăzi, că memoriile, ca sumă distinctă de evenimente personale, ar fi altceva decât povestiri, organizare cronologică a unor fapte biografice, adică trăite cândva. Procedeul e asemănător celui în care ia naștere istoria, ca știință a trecutului. E vorba de trecerea, prin organizare epică, de la registrul spontan al vieții la cel structurat al scrisului. Distanța dintre viață și povestirea ei favorizează intervenția, în grade variate, a subiectivității, a imaginației. Da, evenimentul a existat, cândva, a fost trăit, personajul a fost întâlnit, lucrul sau peisajul a fost văzut, dar decupajul lor, întrețeserea motivațiilor, intensitatea tonurilor, unghiul privirii, într-un cuvânt, auxiliarele care însoțesc amintirile capătă formele imprimate de memoria și afectivitatea celui care-și amintește. De aici, un defect și, totodată, un avantaj al memoriilor scrise: povestite post factum, istoriile (personale sau obiectiv-universale) pierd din credibilitate, din fiabilitate, dar câștigă în plasticitate, rezultată din suportul a ceea ce Paul Ricoeur a numit ”funcția ostensivă a imaginației” (Memoria, istoria, uitarea, editura Amarcord, Timișoara, trad. de Ilie și Margareta Gyurcsik, p. 73; a se vedea și celelalte lucrări ale sale despre raportul pertinent dintre acțiune, oralitate și text). Reprezentarea narativă însoțește, mereu, povestirea istoriei, de la momentul documentării (al reamintirii, pentru memorie) până la momentul înțelegerii și al interpretării, căci, înainte de a deveni obiect al cunoașterii istorice, orice eveniment este obiect al povestirii. Abia povestirea arată (s.m.) cum s-a întâmplat sau cum a arătat ceva din trecut, abia succesivitatea în timp a reevaluării rezolvă câteva din dilemele trăirii simultane, altfel, indecidabilă, pură, în existența ei haotică. Un fapt trăit e pur și simplu trăit, pentru evaluarea și înțelegerea lui, e nevoie de distanță în timp. Abia povestirea ”dă de înțeles și de văzut” (ibidem, p. 322), abia spectacolul ei narativ face ca ceva să devină din lizibil, prin puterea imaginației, vizibil. Ba chiar, urmându-l pe același filosof, povestirea însăși e condiția de posibilitate a înțelegerii evenimentului: ”Ca unitate de sens, intriga poate articula structuri și evenimente; astfel, evocarea unei structuri de dominație poate fi încorporată în povestirea unui eveniment cum ar fi o bătălie. Ca fenomen de lungă durată, structura devine, prin povestire, condiția de posibilitate a evenimentului. Putem astfel vorbi de structuri in eventu (s.a.) surprinse doar post eventum în semnificația lor. Descrierea structurilor aflate în curs de a fi povestite contribuie deci la clarificarea și elucidarea evenimentelor în calitatea lor de cauze independente ale propriei cronologii” (ibidem, p. 300). Cu alte cuvinte, hermeneutica oricărei istorii scrise trebuie să treacă prin înțelegerea mecanismelor narative care au născut-o, ca istorie povestită/scrisă.
Acest preambul teoretic ar putea lămuri mai bine, poate, raportul dintre memorie, ca istorie personală, și etică, văzută ca instanță supraindividuală, ca valoare publică. Dacă numai povestirea reprezintă modul optim de a înțelege faptele trăite în trecut, dacă, reamintite, reimaginate și povestite fiind, faptele biografice capătă o dimensiune estetică, atunci etica devine o componentă la care trebuie să se raporteze aceste fapte. Destinate posterității, ca narațiune, adică unei lecturi în diacronie, memoriile vor porni dintr-un impuls etic auctorial și vor fi evaluate etic în varii moduri de către cititori. Această evaluare etică va respecta, în mare măsură, codul hermeneutic al literaturii, care incumbă un anume contur moral al autorului virtual. Doar că, fiind vorba de memorii, și nu de ficțiune, autorul va fi, cel puțin convențional, presupus ca identic celui real, iar faptele sale vor fi considerate, într-o măsură maximală, adevărate.
Se va observa că, în încercarea de a se înțelege pe sine și lumea prin care a trecut, autorul memoriilor se va raporta, povestindu-și viața, în grade variate la etică, va căuta, adică, să se justifice sau să justifice. Astfel, dacă scopul său a fost acela de a vorbi mai mult despre sine, ca exponent paradigmatic al unui anumit context istoric, dimensiunea etică va fi mai pronunțată. Dimpotrivă, dacă scopul său a fost zugrăvirea nostalgică a unei lumi pe care a traversat-o inexorabil, dimensiunea etică va fi mai slabă. În primul caz, autorul va căpăta caracterul exemplar al victimei inocente, reacționare, peste care istoria a trecut brutal și nepăsător și căreia el i s-a împotrivit, eroic – de unde caracterul profund moral al povestirii. În al doilea caz, autorul va fi personajul bine integrat unei lumi extraordinare, a cărei istorie s-a încheiat, regretabil – de unde caracterul de frescă al povestirii, cu o largă și tolerantă cuprindere, dar neglijentă față de aspectele discrepante moral. Ceea ce e de reținut în estetica ambelor tipuri de povestire memorialistică e analogia cu proza, cu literatura de ficțiune. Pentru autorul hipermoral, textul e un fragmentarium anticalofil, foarte asemănător prozei homodiegetice experiențiale, pentru că ceea ce contează e sinceritatea relatării, autenticitatea faptelor, veridicitatea morală, nu frumusețea și coerența relatării. Pentru celălalt tip de autor, textul memoriilor e ocazia unui spectacol realist multietajat, în care, ca-n proza balzaciană, fundalul colorat al scenei e, adesea, mai important decât prim-planul faptelor personale. De unde coerența și fluența relatării. Ca drum al înțelegerii unei istorii și a înțelegerii de sine, memorialistica unui autor înseamnă în primul rând memorie scrisă, transformată în structură epică, și ea se poate înscrie, deci, sub specia narațiunii cu etică variabilă. Oricum, marea istorie, ca și cea personală, e operă estetică, înainte de-a fi reconstituire ”adevărată” a faptelor.
Propun, mai jos, o ilustrare a celor două tipuri de raportare la etică. Prima e povestea unui destin tragic, într-un timp al tragediilor: războiul pe frontul de est și instaurarea comunismului în România, după 1944. A doua e reconstituirea unei lumi fascinante, așa cum a fost Bucureștiul interbelic, din perspectiva unui hedonist care l-a simțit prin toți porii. Evident, respectând teza de mai sus, se poate spune că primul text aparține unui autor cu o accentuată dimensiune etică, iar al doilea, unui memorialist indiferent la implicațiile morale ale ”poveștilor” sale.
Aplicații
- Amintirile despre închisoare, front și prizonierat nu trebuie tratate estetic, în sens calofil. Fluența, logica epică, acuratețea cronologică și dispunerea secvențială nu intră între criteriile unor asemenea scrieri. O zi din viața lui Ivan Denisovici e (doar) literatură, a spus-o polemic un co-pătimitor al lui Soljenițân, Șalamov, el însuși unul dintre campionii acestui gen memorialistic. La fel și autohtonul Jurnal al fericirii. Nu la fel stau lucrurile cu textele unor Ion Ianolide, Ion Ioanid, Ion Gavrilă Ogoranu și atâția alții. Chiar dacă toate sunt scrise după decantarea sufletească și intelectuală a evenimentelor, contează intenția și efortul creator, scopul recuperării prin scris. De aceea deosebim între valabilitatea beletristică și cea istorică a lor, între grosimea estetică și impactul reconstitutiv, între metaforă și adevăr. Unele le au pe toate, în grade egale, altele au mai mult adevărul, în goliciunea lui înfricoșătoare. Unghiul de vedere principal e, deci, autenticitatea relatării, puterea ei evocatoare, exemplaritatea morală, esteticul rămânând în plan secund. Citindu-le, vrem în primul rând să trăim alături de autori grozăvia evenimentelor și dorim să o facem cât mai aproape de intensitatea lor originară, să avem o imagine cât mai fidelă a lor. Ne interesează dramatismul, culoarea, mișcarea, nu neapărat coaja exterioară a literaturii, care e numai complementară, iar nu necesară.
Din acest punct de vedere trebuie abordată cartea lui Aurel State, Drumul crucii (Editura Rost, 2013, ediție îngrijită și prefațată de Anca Crivăț, cu o postfață de Marcel Petrișor și Răzvan Codrescu). Scrisă după eliberare din închisoare, în 1964, trecută atunci prin mâinile unor Marcel Petrișor, Cezar Ivănescu și Marin Preda, a fost trimisă, în 1977, clandestin, în străinătate (către Monica Lovinescu și ”Europa liberă”), sub formă dactilografiată, și a apărut în Germania federală, la Freiburg, în 1983, chiar în anul morții autorului. Va apărea și în România, într-o primă ediție, în 1993, la editura Litera. Destinul acestei cărți i-a dublat conținutul: așa cum autorul a trecut prin războiul antisovietic, prin gulagul rusesc și cel românesc, memoriile sale au fost ascunse, fragmentate, arse și căutate asiduu de Securitate, au fost motiv de anchete violente și de urmăriri. Ele au dat încă o dată (mai era nevoie, oare?) ocazia autorului de a-și dovedi demnitatea, cavalerismul și uriașa forță de a lupta cu un regim pe care l-a detestat consecvent, cu tărie, de la primul contact cu el. Și, de asemenea, ele au dovedit cât de tare se teme un regim pretins umanitar și egalitar de adevărul spus într-o singură carte. Dacă extraordinara omoloagă a lui Radu Mărculescu (coleg de suferință cu autorul discutat aici), Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, are din plin și dimensiunea estetică, și pe cea istorică, Drumul crucii rămâne o mai mult mărturie brutală, teribilă, ca impact, născută din nevoia de a spune adevăruri dureroase și de a le exorciza, fără răgazul necesar, poate, de a mai interveni estetic asupra celor relatate.
De altfel, viața autorului nu a fost deloc una a răgazului. Argeșean ca descendență, Aurelian State a luptat în Crimeea, la Odessa și la Sevastopol, între 1942-1944, ca ofițer al unui Batalion de Vânători de Munte, un organism militar de elită al Armatei române de atunci, trimis inclusiv pentru a lichida grupările de partizani ucrainieni care se ascundeau în munți și periclitau acțiunile româno-germane. În urma dezastrului de pe frontul de Răsărit, a învălmășelii și a retragerilor masive, State a căzut prizonier în mai 1944 și a fost condamnat de un tribunal sovietic la 25 de ani de muncă în lagăr, pentru ”crime de război”. Va petrece ani duri în gulag și în închisori, alături de alți prizonieri germani și români, în Siberia și dincolo de Cercul Polar: Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk — peste tot cu o atitudine fermă, refuzând prin tăceri la anchete, prin greve ale foamei și prin proteste scrise să facă jocul autorităților sovietice. Nu s-a înscris în divizia trădătoare ”Tudor Vladimirescu”, nu a recunoscut nicio acuzație și nu a divulgat niciun nume de colaborator, în ciuda violențelor și a presiunilor de tot felul. De aceea, la repatriere, în noiembrie 1955 (după aproape 12 ani de prizonierat), dosarul său predat Securității românești nu-i va fi deloc favorabil. Internat prin spitale și sanatorii TBC, a dat examen în 1957 la Facultatea de Filologie din București, secția germană, și a intrat primul. A fost arestat din nou, în 1958, pentru ”uneltire contra orânduirii sociale” (participase la înmormântarea unui fost camarad) și, de teamă să nu cedeze la anchetă și dintr-un exces de rigoare morală, s-a aruncat de pe închisoarea Uranus, în încercarea de a se sinucide. O aripă de înger îi va opri căderea, după cum va mărturisi, astfel încât să nu se întâmple ceva iremediabil. Zdrobit, cu oasele frânte, dar având conștiința în picioare, a primit în 1959 condamnarea la 18 ani de muncă silnică. A fost eliberat în 1964, odată cu amnistia generală, în lotul ultim al celor care refuzaseră reeducarea, s-a stabilit în București, și-a încheiat studiile universitare și a devenit profesor de limba germană. Urmărit în continuare de Securitate, a murit în noiembrie 1983, în spital, cu puțin înainte de a-i apărea cartea de memorii la editura Coresi din Freiburg.
Deși pe alocuri neclară, fără ”cârlige” explicative între evenimente, adesea, cu multe din dialoguri refăcute și cu poetizări ușor stridente, cartea lui Aurel State se citește cu sufletul la gură. Multe dintre scene și personaje sunt memorabile, iar fermitatea caracterului autorului de-a lungul calvarului prin care a trecut e impresionantă. Acțiunile temerare împotriva partizanilor sovietici, pe crestele înzăpezite ale munților, cantonările în satele tătărăști din zona Caucazului, relațiile cu populația civilă, situația frontului și a alianței româno-germane, supraviețuirea în lagăre și în anchete, regăsirea unei patrii transformate într-o imensă închisoare, paleta largă de figuri umane și de ”cazuri” evocate constituie veritabile cadre ale unui film pasionant, hiper-realist și incredibil, totodată, în care toate aventurile sunt reale. Firul roșu al acestui destin neînfrânt e incredibila tărie morală, șubrezită, temporar, doar în momentul sinuciderii eșuate — nimic altceva decât un gest disperat al unui exces de etică. Imaginea ulterioară a omului în cârje, schilodit, dar hotărât a rezista în continuare la parodia de proces, confirmă existența unor exponenți de neam excepționali, când, în jur, masa amorfă a compromișilor era covârșitoare. Conștiința de martor expiator al istoriei și memoria prietenilor morți dau startul unui scris confesiv, văzut ca o misiune cvasi-mistică, peste timp. Afirmă Aurel State, în finalul cărții: ”Îmi rezervasem însă și încercarea de a realiza un vis, cel din urmă și cel mai de preț dintre toate. Toată povestea de până acum, însăilată în câțiva ani din noua existență cu primejdia continuă de a-mi pierde și acel soi de libertate, s-o urc pe muntele Taborului. Să capete prin har de sus veșmânt și chip durabil pentru toți luptătorii. Să strălucească răscumpărător pentru tinerețea lor jertfită prin răsărit ori prin închisorile de fier de acasă”. Ecourile cărții sunt proiectate eschatologic, ca o înviere a tuturor celor care au suferit sub tăvălugul absurd al războiului și al nedreptăților îndurate în tăcere, depărtare și pustietate: ”Trâmbițele îi vor chema din câmpurile de maci, de sub crucile surpate, de sub aurora boreală, din gropile comune, de oriunde s-au desprins din povestea vieții”. E aceasta, s-o recunoaștem, o punere sub semn estetic a unui text care, sub imperiul covârșitor al etalonului etic, rar capătă accese estetice.
Document testimonial și epos al unui veac potrivnic umanității, cartea lui Aurel State vorbește despre ceea ce niște oameni pot face altora, despre război, lagăre și comunism, despre cum poți rămâne în picioare, lovit fiind cu brutalitate. Și e teribil să citești și să știi că nimic faptic nu e inventat.
- Textul memorialistic e fascinant în primul rând fiindcă pune într-o poveste coerentă fapte de viață disparate, recuperându-le într-o istorie personală, proiectată pe uriașa canava a istoriei mari. Raportul între cele două istorii e ambiguu. Pe de o parte, avem în ambele desfășurări fapte trecute, încheiate, pe de alta, e vorba de gradul ridicat de subiectivitate al memoriilor, care amplifică gradul deja ridicat al subiectivității inerente oricărei repovestiri, deci oricărei istorii mari. Pretenția de obiectivitate științifică perfectă e un mit, la fel ca și exagerările etice. Când reconstitui o lume, în mare, nu poți nici să fii neutru, nici să respecți convențiile morale.
La acest capitol literatura română stă foarte bine. Avem memorialiști remarcabili, care au reușit să reînvie oameni și locuri, tablouri de epocă, evenimente cruciale, crochiuri mentalitare și comportamentale. Ion Ghica, Iacob Negruzzi, Ioan Slavici, George Panu, Constantin Bacalbașa, Radu Rosetti, Gh. Jurgea-Negrilești, Ion Valjan, ca să-i amintesc numai pe cei mai vintage dintre ei (am exclus din scrupule de gen diariști precum Titu Maiorescu sau Mihail Sebastian, la fel de remarcabili), au dat, deopotrivă, texte-document, autobiografii și povești old times. Dacă trecutul se estetizează prin muzeificare, atunci avem, în cărțile lor, veritabile romane ”realiste” ale atât de coloratelor vremuri pe care România le-a traversat, din a doua jumătate a secolului XIX încoace. Între ei e și Constantin Beldie, ziarist, publicist, editor, profesor și cenaclier privat. Protagonist al unui interval de viață deloc neglijabil (născut în 1887, la București, mort în 1953), cu oscilații intelectuale și biografice spectaculoase (din cauza sărăciei, a terminat cu greu liceul, în 1913, și Facultatea de Litere și Filozofie, în 1920, a lucrat ca dascăl la Mitropolie, învățător, profesor, redactor, director comercial, a fost subofițer în Primul Război Mondial, a editat broșuri-manifest, a fost prieten cu o mulțime de corifei ai interbelicului românesc), Beldie a reușit să-și adune amintirile la bătrânețe și să încerce să le publice în teribilii ani ꞌ50 ai secolului trecut. I-au apărut succesiv abia postum, după 2000. Ediția despre care vorbesc aici (Caleidoscopul unei jumătăți de veac în București (1900-1950) și alte pagini memorialistice, Humanitas, 2014) reprezintă o reeditare într-un singur volum, din care au fost eliminate pasajele neinteresante — digresiunile, comentariile și mai ales reproducerile ample din textele autorului (autocitările). Cu toate acestea, au rămas peste 300 de pagini cu adevărat pasionante despre Bucureștiul de altă dată, despre intelighenția românească de dinainte de Al Doilea Război și despre un mod de viață îngropat pentru totdeauna în paginile cărților de tot felul.
Demersul lui C-tin Beldie descinde din nevoia imperioasă de-a povesti, de-a nu lăsa trecutul personal și cel al timpului său să dispară în uitare. O spune el însuși, în deschiderea memoriilor, cu nostalgia dureroasă a celui care simte că s-a închis, inexorabil, un eon: ”În Bucureștiul încă nemecanizat și, de aceea, mai umanizat al primului pătrar din acest veac al XIX-lea, am mai văzut pierind ca peste noapte câteva ultime figuri și moduri de trai autohtone, curiozități ale străzii și vestigii ale timpului vechi, decoruri și recuzite din comedia acestei vieți, epave, rămășițe și sfărâmături ale unei alte lumi și ale altui secol, supraviețuind încă din greu până la declanșarea lor iremediabilă, până la dispariția lor fără speranță de întoarcere, printre gunoaiele și molozul, greu de identificat, ale trecutului”. Și încă, având convingerea că interesul pentru trecut nu rezidă în măreția evenimentelor, ci în emoția pe care o provoacă: ”Cu aceeași emotivitate cu care am fost dăruit până la maturitate — când mă țineam de braț cu Ion Minulescu, amândoi în pas cu muzica militară, tăcuți și înduioșați de amintirea copilăriei noastre — voi încerca acum, fără ifose istorice, să evoc câteva peisajii din pitorescul vieții de toate zilele a Bucureștilor din această primă jumătate de veac, cu frământările sale lumești interesând mai mult istoria măruntă a moravurilor unei epoci, oricum, îndepărtate în multe privințe, și cu ticurile prea personale, fizice și morale, ale unor contemporani de-ai mei, sau chiar ale mele, din acest mare și tragic veac nou al XX-lea, pe distanța fabuloasă parcursă până astăzi”. Acestea le scria C-tin Beldie în primăvara lui 1950, când, poate, sub amenințări teribile și supravegheri pernicioase, el se refugiase în rememorări, în spațiul reconfortant al poveștilor de altă dată. Probabil că exact fascinația acestora și evidentul lor contrast cu ceea ce se întâmpla atunci au făcut ca ele să nu fie publicate decât mult mai târziu, când frumusețea lor desprăfuită n-a mai pus în pericol escapadele estetice ale omului ideologizat.
Originalitatea relatărilor lui C-tin Beldie îmi pare evidentă. E, mai întâi, stilul: fraze lungi, cu paranteze și intruziuni explicative ample, cu secondări portretistice și decupaje descriptive numeroase, cu enumerații și perifraze la limita oțiosului. Apoi, sunt referințele, unele dintre cele mai interesante, pentru imaginea autentică a unor timpuri revolute. Nu avem mulți memorialiști care să fi dat, de pildă, o așa lungă listă a băuturilor și a felurilor de mâncare pe care le puteai gusta în localurile capitalei, pe pagini întregi, cu denumiri dintre cele mai exotice, cu detalii și epitete savuroase. La fel, nu cred să existe vreun memorialist care să fi dedicat atât spațiu bordelurilor și prostituatelor bucureștene, în detalii care merg de la nume de femei celebre până la moduri de ”acțiune”, la limbaj, la comportament și la perspectivă asupra vieții. Restaurantele, străzile, interioarele redacțiilor și ale apartamentelor, personalitățile culturale și politice, evenimentele istorice și implicațiile lor publice, pulsația veritabilă și polimorfă a unei existențe urbane se revarsă abundent din paginile lui C-tin Beldie, lăsând la vedere picanteriile și dedesubturile ei incitante. Cu vocație de voyeurist talentat, priceput să povestească și să dezvăluie exact atât cât îi trebuie unui cititor avid și rafinat, autorul reface, programatic, fresca unei lumi, fără a se sfii să răstoarne prejudecăți, să demitizeze și să ridice perdeaua culiselor. Nu există, însă, o gratuitate a spectacolului ieftin, adică tablourile ivite nu sunt lipsite de comentariile necesare și de legăturile cu parcursul poveștii. Personaje celebre sunt desenate în câteva tușe (Nae Ionescu, Constantin Rădulescu-Motru, Tudor Arghezi, Ion Minulescu, Adrian Maniu, Emanoil Bucuța, Nae Davidescu, Mihail Sorbul), nu întotdeauna cele mai onorante, scene de viață domestică și intelectuală sunt redate cu valorațiile esențiale (întâlnirile amoroase din redacția Noii Reviste Române, glumele proaste ale unui Blaga, exotica familie a lui Em. Bucuța, conflictele literare), în fine, toate etajele unei vieți cotidiene sunt prezente în paginile memoriilor lui C-tin Beldie. Ochiul unui moralist epicureu (după model francez) se insinuează peste tot, în apartament, în local, la război, în alcov, printre scriitori, studenți, funcționari și țărani, în familie, pe stradă, printre politicieni și universitari, pe stadioanele cu întreceri sportive, în educație, modă și artă culinară, încercând să cuprindă cât mai mult dintr-o lume ”de huzur”, pe care autorul a văzut-o ”sub semnul zodiacal al bunului trai, al nepăsării pentru ziua de mâine, la care aproape nimeni nu se gândea, al plăcerilor cuminți și, uneori, al patimilor lumești spre care îndeamnă lipsa altor griji”. Războiul din 1914 a pus capăt acestui timp al tihnei hedoniste, în opinia autorului, pentru a lăsa în loc ”dezechilibrul moral și material, îngrijorări și lipsuri nesfârșite, surpări politice, sociale și economice de proporții necunoscute”. Dacă ne gândim la anii când sunt scrise memoriile, nu putem decât să-i dăm dreptate. Belle Époque se încheiase, venise vremea așezării, a retragerii interioare și a rememorării, singurele care mai aduceau o brumă de libertate, într-un timp al frământărilor politice, al dictaturii și al extremismului. Așa se și închipuia autorul, când scria și contempla încă o dată, nostalgic, spectacolul unei vieți trecute — un dandy care promovează un libertinaj ce înseamnă ”acea simplă și unică libertate boemă de a-ți alege, ca într-o poezie, o rimă și un ritm pe potriva muzicii tale interioare; de a-ți alege după gustul tău prietenii, dușmanii, dragostele, cărțile, mâncarea și băutura, de-a lungul umbletului tău atent cu mâinile la spate și pipa între dinții strânși”.
Simfonie a paseismului rafinat, cartea lui C-tin Beldie e, însuși o recunoaște, ”operă de meloman, ieșită dintr-o necesitate de ritm și armonie”. Sunt ritmuri și armonii din cele mai diverse, așa cum îi stă bine unei veritabile simfonii care nu-și protejează auditorii de amestecul moliciunilor cu asperitățile.
Final
Dacă ar trebui să tragem o concluzie, aceea ar suna conform ontologiei aristotelice: dacă memorialistica e povestea unei ființe în istorie, atunci despre ființă se poate povesti în multe feluri. Lucrul ține de condiția inerentă oricăror fapte trecute și recuperabile numai prin amintire. Adevărul lor, dacă există unul, nu mai poate fi stabilit, odată depășit momentul trăirii directe. Afirmă același Ricoeur: ”epistemologia operației istoriografice (și a celei memorialistice, aș adăuga – n.m.) își atinge limita internă învecinându-se la marginile sale cu granițele unei ontologii a ființei istorice” (idem, p. 344). Labilitatea pretenției de adevăr a discursului istoric o include și pe aceea morală, în sensul că ești moral doar dacă vrei neapărat să fii. Efortul etic depinde, după cum am văzut, de scopurile reconstituirii. În rest, originar vorbind, viața, în plenitudinea ei, le include pe toate.
(conferință susținută pe 20 august 2015, la colocviul anual organizat la mănăstirea Putna, închinat memoriei maicii Benedicta-Zoe Dumitrescu Bușulenga și a lui Dan Hăulică)
