Spre filmul lui Michael Curtiz revii aşa cum revii spre a reasculta un tango de Carlos Gardel sau o improvizaţie a lui Miles Davis, cu sentimmntul familiarităţii şi al reveriei melancolice. Totul este la fel cum a fost. Silueta lui Bogart,graţia lui Ingrid Bergman, barul în care răsuna acea melodie a iubirii, umbra Parisului pierdut, străzile alunecoase ale unui oraş ce mişună de ucigaşi- închise în acest diamant, chipurile, decorurile şi replicile sunt încărcate de poezia mitică de care nu te mai poţi elibera.
“Casablanca” este însuşi Hollywoodul clasic în ceea ce are mai enigmatic şi profund: o cutie de rezonanţă pentru vise şi un spaţiu vintage,dominat de armonia formelor şi a cadrelor. ( Ioan Stanomir)
