Volumul de povestiri al lui Constantin Costache, Mayday (Editura Tritonic, București, 2013) a fost o descoperire plăcută pentru mine. Înaintea mea a făcut-o criticul Alex Ștefănescu, care face o recomandare a cărții și autorului pe coperta a 4-a. Constatin Costache este un alt prozator al mării, el însuși marinar, ofițer pe numeroase nave de linie, unul care a văzut marea de pe mare. Aș putea spune că scriitorii care-ți iau marea ca temă se împart în cei care o văd de pe uscat, ca o promisiune deschisă a unei libertăți dupa care tânjesc, cum este Pavel Chihaia cu romanul Blocada, și cei care o privesc de pe mare, unde uscatul poate ajunge un obiect al dorinței, terra firma. займы на карту без отказа на полгода
Marinarii știu nu doar cum arată marea, pe lângă ”lirismul” celor care nu au pus niciodată piciorul pe punte, ei cunosc rutina pe care o implică viața de marinar, și prozaismul acestei rutine. Pe marile vase de linie viața se desfășoară ca pe niște orașe plutitoare, însă înconjurul de apă face ca marinarii să devină o mare familie. Autorul o afirmă ca un credo lipsit de orice emfază: ”Adevărul este că niciunde pe lumea asta nu-i unește soarta pe oameni așa cum îi unește pe amre. Poate și pentru că sunt cu toți departe de orice sprijin. Nu există marinar care să nu fie gata să-și riște oricând viața salvând-o pe a semenului său.”
La această familie se referă povestirile lui Constatin Costache prefațate de către un poem, simplu, frust, fără pretenția de a deschide drumuri noi în poezie. Această simplitate care merge pe linia unui autenticism al reportajului este comunicată de aceste povestiri. Marea mai înseamnă aventură, la începuturi orice călătorie pe mare însemna aventură, pentru că orice călătorie de lungă durată comporta riscuri, acela de a te scufunda odată cu corabia, de a fi prins de pirați, de te îmbolnăvi de la malarie și beri-beri la scorbut și friguri galbene, de a ajunge pe țărmuri inospitaliere, de a suporta suferințe și privațiuni etc. Însă un lucru cert pentru orice marinar este despărțirea de familie, de locul natal pentru o lungă perioadă de timp, adică o întrerupere a unui mod de viață, pentru un alt mod de viață, viața de marinar. Acest fapt îl respiră fiecare dintre povestirile lui Constantin Costache, nostalgie după viața de acasă și forța cu care amintirile revin pentru a umple golurile, iubite cunsocute cândva, soții care așteaptă, copii care cresc în absența taților. Însă oricât de predictibilă, oricât de controlată prin măsuri de securitate a devenit viața unui marinar, marea rămâne un spațiu al hazardului, al aventurii, al impredictibilului. Mayday, povestirea care deschide volumul o reflectă din plin. Nava sub pavilion românesc pe care trăiesc toți acești marinari Stanciu, Matei, Mircea, Rișcan, Mitofan, Paul, intră într-o zonă de turbulențe atmosferice, o mare în furtună. Din mijlocul turbionului primesc un mesaj care le solicită ajutorul, mesajl în care sunt transmise coordonatele, latitudinea și longitudinea.
Misiunea de salvare în care se angajează, la prima vedere una relativ simplă devine în curând una periculoasă. Se dovedește că este vorba de un iaht Southampton, pe care reușesc să-l identifice în mijlocul vârtejurilor de apă, însă dinspre el nu mai răzbește niciun mesaj, nu există niciun răspuns la semnalizăril trimise de pe punte. Ceea ce urmează este o misune extrem de riscantă de salvare. Ceea ce este remarcabil la Constantin Costache ține de felul în care partea de informație tehnică se îmbină cu suspansul, fără a diminua câtuși de puțin curgerea povestirii. Operațiunea complexă de salvare implică riscuri pe care căpitanul navei nu și le poate asuma pentru întreg echipajul său, dar pe care și le asumă câțiva membri ai echipajului, Stanciu și Rișcan. Frica și curajul merg mână în mână, nu este vorba de eroi confecționați din materialul ingnifug și impermeabil al personajelor de cartoon. Momentele de descurajare, chiar de disperare se succed, actul de curaj implică noblețea unui caracter, dar și o doză de iresponsabilitate. În plus, lucrurile nu se desfășoară conform planului, nu ies cum ar trebui, cei salvați, o familie de englezi, tată, mamă și fiu sunt în stare de șoc, incapabili să mai comunice. Lupta cu marea este marea temă a oricărei călătorii pe mare și în acest volum, autorul ne lasă să o vedem în aspectele ei noi, la care contribuie tehnologia modernă, fără a putea însă să elimine pericolul pe care forța imensă a mării, a oceanului o posedă. Forța de prozator a lui Constantin Costache nu stă în arta peisageră, în ”marinele” sale.
Autorul își relevă talentul în tot ceea ce ține de acțiune, iar pentru acțiune un mare preț are dialogul. În această privință Constantin Costache știe să construiască un moment de tensiune, așa cum știe să construiască relații între personaje pentru a le prezenta prin intermediul reacțiilor, a cuvintelor pe care le aruncă în micile confruntări. Deodată această familie a marinarilor pe o navă se vede în secreta ei solidaritate, în actele mărunte ale vieții de zi cu zi, în felul în care acomodează diferențele și mai ales în momentele de criză. Meritul autorului este de a construi verosimil acest tablou pornind de la experiența sa ca marinar. Astfel, marea revine în proza dobrogeană cu un nou nume.
