Meditaţie asupra mersului pe ape

Într-o vreme, am încercat sã ţin un jurnal, în care nu îmi notam întâmplãri sau întâlniri cu oameni din realul imediat. Nu erau nici însemnãri legate de proiectele mele poetice, nici descãrcãri emotive, provocate de crize sufleteşti, ci mai curând meditaţii asupra unor stãri benefice ale spiritului la care îmi doream sã ajung pe calea scrisului. Iatã un fragment dintr-o asemenea « reverie », dupã care mi se pãrea cã devin imponderabilã:

« Îmi închipui cã asfaltul pe care calc e neteda mişcare a apei, cã pãşesc imponderabilã pe undele lucitoare, fãrã sã mã scufund. Siluetele, clãdirile din jurul meu, maşinile gonind încoace şi încolo, îmi par imaginile unor gânduri care mi-au ieşit din minte. Mã uit la ele ca la nişte haine rãmase mici, inutile mie, totuşi de folos altora.
Înaintarea mea e cu putinţã numai dacã vãzul începe sã se supunã auzului, pentru cã mersul acesta e ascultare. Ţinta spre care mã îndrept nu fixeazã un anume punct, ori ţãrm, ori un climat sufletesc de linişte, de împlinire, de repaos sau de armonie. Parcurg un spaţiu reverberant, un labirint de glasuri prin care trece Chemarea. Ţinta e divizatã, rãspânditã, omniprezentã şi de aceea chiar rãtãcirea presupune nu numai abaterea ci şi corectarea, deoarece atât linia dreaptã cât şi cea şerpuitoare au aceeaşi destinaţie finalã: desãvârşirea de sine.
Fiecare glas din preajmã te cheamã pe drumul lui, cãci fiecare se crede în posesia cãii unice. Numai cã eul nu e o insulã, nu e o substanţã purã, zilele nu se distileazã în retorte, viaţa nu e un laborator. Totuşi, drumul, la care mã gândesc eu, presupune o alchimie a existenţei, o rafinare continuã a fiinţei, pânã când greul devine înaripare, strâmtul – deschidere spre larg, îmbrãţişarea – desprindere din palpabil. Duritatea se catifeleazã, tulburele se decanteazã în cristale. Vocile lumii nu trebuie sã asurzeascã pe cel care le ascultã, ci sã fie aduse la acea surdinã prin care sã se poatã desluşi Glasul ţintei.
Mersul mai departe e posibil dacã dialogul meu cu viul se petrece pe douã planuri concomitent: vorbesc cu lumea; vorbesc prin intermediul lumii cu Vocea care mã cheamã. Ascult ceea ce mi se spune pentru a distinge mãcar fragmene din mesajul care în mod ideal constituie îndreptarul cãlãtoriei mele. Pasul trebuie sã treacã prin toate potecile, fãrã sã se scufunde – ca mersul pe apã. Minunea se petrece pentru cã cel chemat nu poate sã nu rãspundã; oricât de multe ar fi cãrãrile lumii, continuitatea mişcãrii spre ţintã o dã iubirea. Iubirea desferecã mintea şi trupul, dãruind fiinţei puterea de a recunoaşte în multicolorele chemãri ale ambianţei spectrul etern al luminii.
În mãsura în care mişcarea e dirijatã de un Regizor nevãzut, cãlãtoria poate fi imaginatã şi ca spectacol. Toţi actorii sunt protagonişti pe scena unicã a existenţei fiecãruia, numai cã unghiurile se deplaseazã tot timpul: ceea ce e vital pentru cineva, devine periferic ca importanţã pentru altul, partitura principalã dintr-o scenã ajunge secundarã în cealaltã. Aceeaşi voce trece prin fiecare, doar rãspunsurile, ca şi nuanţele cromatice, variazã, de unde şi multitudinea receptãrilor, a rezonanţelor şi reverberaţiilor.
Ca spectator, râzi de bâlbâielile de pe scenã, ca actor, te trezeşti orbecãind asemeni celor de care ai fãcut haz; cel batjocorit la rampã, ajuns în salã, priveşte reprezentaţia celuilalt, cuprins de îngândurare, atent sã vadã unde anume greşeşte semenul sãu şi prin ce mijloace îi reuşeşte mai bine decât lui o secvenţã sau alta. Niciodatã publicul nu reacţioneazã la fel: actorul aplaudat şi adulat în prima scenã poate fi redus la tãcere de ocãrile şi huiduielile auditoriului, în a doua scenã, ori poate sã se adreseze unei sãli indiferente, în scena a treia. Cel mai iubit ajunge dispreţuit, cel nebãgat în seamã iese pe neaşteptate din fundal, stârnind delirul mulţimii, cel deplin încrezãtor în arta sa, mai devreme sau mai târziu devine prizonierul îndoielii de sine; acela care a fost înconjurat, rãmâne singur, iar sihastrul se trezeşte în centrul lumii.
La un moment dat, însã, diferenţa dintre actori şi spectatori se şterge pentru cã fiecare începe sã înţeleagã şi chiar sã aibã certitudinea cã toţi sunt în fond pãrţi ale drumului lãuntric, iar dacã Vocea strãluceşte mai tare prin unii decât prin alţii, atunci cei care aud mai limpede îi pot ajuta pe cei care nu o desluşesc decât vag. Şi unii şi alţii vor ajunge împreunã la perfecţiunea spectacolului ca ansamblu, cãci fiecare pleacã singur, dar când soseşte, el aduce cu sine întreaga lume prin care a trecut ».

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *