Literatura lui Nabokov se constituie în răspăr cu cele două forţe pe care scriitorul le evocă, memorabil, în introducerea la conferinţele sale dedicate artei literare ruse- rigoarea stupidă a cenzurii de stat, pe de o parte, şi moralitatea procustiană a cenzurii spiritelor revoluţionar-radicale, pe de altă parte. Pudibonderia morală face posibilă naşterea unui hidos numitor comun între aceste două viziuni aparent ireconciliabile, de unde şi egala ostilitate faţă de autonomia subversivă a ficţiunii şi tentaţia de a încorseta/ domestici/ castra elanul creator.
“ Ochiul” este un exerciţiu memorabil de insurgenţă fantasmatică, în acord cu această declaraţie de război făcută cenuşiului moralist şi cuminţeniei artei” angajate”. Berlinul în care se plasează trama acestui coşmar gogolian, sugerează ludic Nabokov în prefaţa însăşi, este doar în mică măsură legat de Berlinul istoric, documentabil şi concret. Cei care colindă pe străzile sale bântuite de vânt au consistenţa unor fantome, iar tonalitatea acestui text bizar evocă cromatica peliculelor expresioniste ale lui Murnau sau Lang. Emigrantul Nabokov convoacă, în spaţiul naraţiunii sale, umbrele Rusiei pe care a lăsat-o în urmă. Fiinţa cu melon şi ochi de voyeur a lui Smurov este parte din continentul petersburghez a lui Gogol, la fel cum “Dublul “ lui Dostoievski poate fi invocat ca un punct de plecare infidel. Privirea naratorului lui Nabokov este o privire tulbură şi halucinată, una care acordă contururilor de case şi de chipuri proporţii monstruoase.
“ Ochiul“ se întemeiază pe o ambiguitate hoffmanesc-poescă a dublului. Între naratorul fără nume şi Smurov, silueta pe care acesta o urmăreşte,pasionat şi maladiv, relaţia este una stranie şi dominată de umbră. Căci Smurov se naşte în clipa în care celălalt pare să treacă pragul morţii, împuşcat de un soţ gelos. Echivocul lui Nabokov subminează ordinea realismului clasic- este întreaga istorie a lui Smurov, întreaga ţesătură a iubirii şi peregrinărilor sale,doar o excrescenţă coşmarescă a unui muribund? Graniţa dintre cele două teritorii este deliberat fluidă, o graniţă care se mişcă încoace şi încolo, făcând ca perspectiva punctului de vedere să fie înşelătoare şi labilă. Este ca şi cum nisipul din clepsidră ar fi agitat de mâna unui demiurg jucăuş, iar o dată cu el actorii ficţiunii ar fi, la rându-le, proiectaţi într –un spaţiu al indeterminării onirice.
Smurov, acest dublu căutat şi descoperit, este una cu privirea care îl investighează şi îl descompune. O privire care se opreşte asupra corpului feminin şi îl ia în posesie,cută cu cută, o privire care ezită să devină acţiune şi se mulţumeşte cu fericirea bizară pe care i-o procură apropierea secretă, patologică de ceilalţi, intimitatea bizară pe care o asociază cu existenţa însăşi. Naratorul şi dublul său, proteicul Smurov, se unesc, simbolic, către finalul istoriei, în marginea unei oglinzi. Jocul de v–aţi ascunselea al lui Nabokov evocă trepidaţia unui thriller expresionist. Pe urmele lui Smurov se află naratorul, în vreme ce pe urmele acestuia din urmă se află spectrul morţii.
“ Ochiul” este apoteoza acestui ochi monstruos, care îşi devoră corpul omenesc. Universul întreg este absorbit de acest ochi care îşi spune taina, sub cerul cenuşiu al Berlinului. Emigranţii lui Nabokov sunt pânze proiectate pe întinderea acestui vis iscat de ochiul suveran. Sexualitatea, identitatea, viaţa se întregesc în acest glob prometeic în continuă expansiune.
