Locul de veci

Recent mi-am dat seama de absurditatea formulei “loc de veci”.
Românii se consideră creştini peste 80 sau 90 la sută, ştiu asta pentru că acum 3 zile am auzit o poveste despre cineva dintr-o confesiune care nu putea fi îngropat într-un cimitir de o altă confesiune. Una peste alta vorbim de creştini în România: catolici, ortodocşi, protestanţi, etc., cimitirele noastre sunt majoritatea creştine şi aşa imaginăm noi trecerea dincolo.
Ei bine, dacă eşti creştin, aştepţi învierea cea de-a doua, lumea celalaltă, mărog… ideea e că termenul de “loc de veci” sună fix ca nuca-n perete, într-o atmosferă bizantin creştină. Creştinul teoretic nu stă acolo mult, nu se instalează, pentru că aşteaptă o altă trecere, o altă etapă. E deprimant, incorect teologic şi nesănătos psihic să vorbeşti despre locul de veci. Vă daţi seama cât de deprimat e apoi să îi spui unui budist că îl aşteaptă… un loc de veci.
Iată o simplă observaţie, cred că e ceva trist şi nesănătos în acest termen, nu doar despre mentalitatea creştină sau “aşa zis creştină”, dar şi despre viaţă în general. Iar ceea ce ne imaginăm despre “locul de veci”, că o să stam cuminţi acolo (şi seamănă mult cu specia celor care vor în viitoarea lor carieră “stabilitate mai mult decât orice”, o specie pe care nu o înţeleg) – e ceea ce facem şi în viaţa asta care a început şi acum merge înainte.
Anume, ne instalăm.
Am avut şansa nişte ani să am o cameră mică doar cu 2 haine, vreo 5 cărţi şi încă ceva lucruşoare. Nu aveam nevoie de mai mult. Iar acum, detest să organizez locuri de locuire, … pentru că am impresia că îmi organizez deja locul de veci.
Nu am nimic cu organizarea casei şi cu Ikea, nu am nimic nici cu locul de veci care ne aşteaptă pe toţi. Dar am ceva cu segmentul între instalare şi părăsire.
La un moment dat, da, trebuie să te instalezi. Problema e că asta poate să să dureze ani de zile. Nu e doar vorba de materiale, spaţii de depozitare şi furculiţe, ci şi de obiceiul de a merge noaptea la un ceai în bucătărie sau dimineaţa la o cafea. Ne instalăm, ne înfundăm în locuri, lucruri, spaţii, matematică, fizică, geometrie în spaţiu, plus amintiri, mirosuri, traume şi fericiri, lumini şi umbre.
Doar că va veni vremea în care va trebui să părăsim toate lucrurile astea. Vremea asta vine chiar dacă ne mutăm, iar azi ne mutăm destul de des. Dar nu ne mutăm doar cu locul, ci şi cu jobul, cu mintea, cu religia, cu prietenia, cu muzica, şi camera şi casa noastră se schimbă în funcţie de mutarea pe care am făcut-o brusc sau mai încet pe tabla de şah a universului.
Deci, e nevoie de instalare, dar şi de părăsire, mai simplu spus de dezinstalare.
Când eram în Franţa pe la 20 de ani, a murit un călugăr fix pe data de 6 ianuarie, a făcut stop cardiac bătându-se cu bulgări cu ceilalţi fraţi. Iar a doua zi, la cursul de istorie a bisericii, ştiu că profesorul ne-a spus o vorbă în latină de genul “în mijlocul vieţii, suntem ai morţii”, aşa ceva era imaginea. Te cutremura să auzi chestia asta. Simţi că ghemul nu e deloc în mână ta, deşi ai mai tras fir de ieri până azi. (Imaginea cu ghemul, e de la unul din Salvamontiştii din Plaiul Foii, care povestea într-o seară cu o voce cutremurător de egală poveşti despre oameni la care “s-a terminat ghemul” şi oameni la care “nu s-a terminat ghemul”).
Instalarea şi dezinstalarea deci sunt cele două părţi vizibile, concrete, calculabile. La început, vorbim de rate la şifonier, la final vorbim de compensare la medicamente.
Dar, important e ce se petrece între cele două. Sunt trei scenarii posibile. Mai întâi cei care se instalează la nesfârşit, nu au terminat niciodată să se instalzeze, şi care viseaază apoi la un loc de veci. Apoi cei care, fie din proprie initiativă fie din destin, sunt obligaţi să se dezinstaleze brusc, să se detaşeze, oameni cu sufletul mare şi cu viaţa sfărâmată, oameni care ne trezesc pe noi cei care ne căutăm FengShui-ul din holul casei de prea multă vreme.
Şi mai sunt cei care reuşesc să fie la mijloc între cele două, să găsească sensul segmentului cel mai important: cel dintre instalare şi dezinstalare. Cel în care te bucuri de ce ai, de cine eşti, nu eşti obsedat de instalare, nu eşti presat de dezinstalare.
Clipa aia în care simţi fericirea şi “destul-ul”, de genul filmului The Hours, e o clipă între stadiul unu şi stadul final. E, de fapt, clipa în care simţi că nu contează, de fapt, nici instalarea, nici dezinstalarea, tu contezi, trecerea ta prin viaţă, care poate fi pe o capanea de lux sau pe un scaun cojit de lemn, contează pentru fiecare trecerea, din moment ce va conta pentru fiecare locul de veci. Despre asta e vorba, şi legate de filmul the Hours îmi pare rău să văd că unii simt asta doar “o clipă”, şi fac un roman din chestia asta. Ar trebui, ar fi normal, şi cred că e foarte normal, să simţi mai mult şi mai des asta. Oamenii fericiţi, sunt cei care reuşesc să se extragă destul de mult timp din segmentul de instalare, şi să ţină destul de mult timp departe de ei segmentul de dezinstalare, aşa încât să adune timp de amintiri frumoase. Ca femeia africancă din spital din filmul Meet Joe Black, pe care moartea o eliberează… pentru că avea destule amintiri frumoase.
Să precizez: minunea e că faci asta fiind deja instalat, sau deja parţial în dezinstalare. Deci, nu fugi, nu te elimini din peisaj, doar că de detaşezi de soarta omului care e nevoit să de instaleze şi să se dezinstaleze, pentru a trăi pe linia acelor lucruri care, apoi, rămân, povestite. Pentru a trăi timpul oamenilor, nu al lucrurilor.
Să ne gândim: acel gen de discuţii, şi detest genul acesta de oameni, despre “cum va pune blatul la bucătărie, cum va fixa biblioteca, cum se face un grătar”, genul de discutii care ocupă unora peste 50 la sută din timpul vieţii. Si apoi, să ne gândimn, care sunt discuţiile despre cineva care a murit? Mai spune cineva cum a ales cel decedat canapeaua sau cum a calculat blatul de la bucătărie? Ne, e despre ce a zis, ce a făcut altora, ce a însemnat pentru alţii. Nu despre blatul la bucătărie.
Asta mă înfioară când văd trecând pe strada fiecare bucătărie, cu combinaţia ei personală de aranjare de prosoape, de agăţători, de linguri şi polonice, de microunde şi dulapuri de perete, o viaţă întreagă ca să construiesti ceva mai sinistru, într-un fel, decât un loc de veci! Ceva sinistru pentru că îţi fură timpul, atâta cât il ai, cu o ştiinţă care nu e ştiinţa inimii, sau a sufletului, ci a lucrurilor.
Pe cand timpul oamenilor, e timpul care se extrage, elegant, dureros, încet dar sigur, din timpul lucrurilor.
Iar oamenii pe care îi ţinem minte, şi cu care ar trebui să semănăm, sunt cei care s-au extras din timpul lucurilor, si au rămas, imediat, gravaţi, în timpul oamenilor.
E înfiorător să vezi existenţe conduse de ştiinţa a cum se repară maşina, când se pune varza la murat, sau în ce fel de ibric se face cafeaua. Sunt existenţe furate, pierdute, aspirate.
Omul e mai mult decât atât, e bucuria de a te ridica deasupra trecerii, deasupra rămăsiţelor, al timpului lucrurilor, pentru a intra în istoria lumii care e, de fapt, istoria oamenilor. Mai ştie cineva cu ce lingură mânca Napoleon, Ioana d’Arc, sau Mihai Viteazul? Contează în vreun fel cu ce lingură mânca Ioana d’Arc?
Şi închei cu o strofă dintr-un cântec al cercetaşilor care se cântă la foc, înainte de culcare:
“Fă să părăsim existenţa,
Bucuroşi şi detaşati de toate,
Aşa cum cercetaşul, după vacanţă
Se intoarce la casa lui.”
Lucrurile de care avem nevoie sunt ca un cort de pânză ridicat sub stele, care te ajuta să vezi… tocmai restul, ce nu e cortul: prietenii, stelele, florile, curajul şi toate sentimentele care durează în veşnicie prin amintirea oamenilor şi a lui Dumnezeu.
Ah, veşnicie. Asta da. Locul unde construieşti veşnicia, locul unde aduni veşnicie, locul unde “tot ce faci are ecou în veşnicie”. Asta e altceva. Dar nu “loc de veci”; nu mersi.

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *