Aş mai fi putut s-o lungesc cu chicoteala şi veseleala dacă aş fi descris cum a decurs aniversarea mea rotundă, la care am invitat douăzeci şi cinci de prieteni şi unde am reprodus la scară o petrecere pentru nişte copii de şase ani (căci zeroul din coadă nare nici o valoare). Ce să zic? Că a ieşit o prosteală haioasă, de neuitat, deşi în jur ţara cam ardea. Un amic nu s-a putut abţine şi, văzînd zecile de fotografii cu ditai profesorii universitari, cercetători, doctori, manageri, scriitori, mascaţi în clovni, magicieni, gîze, cu coifuri pe cap şi suflînd în trompete, intraţi cu totul în pielea şi mintea unor copii, a zis: „Păi, voi sînteţi cam inconştienţi. Nu vedeţi ce-i în jur? Cum se duce totul de rîpă şi voi vă distraţi ca nebunii, de parc-ar fi voioasa apocalipsă“. I-am răspuns că nu sîntem inconştienţi şi că nu mi se pare că se duce chiar totul de rîpă, că nu-i nici o apocalipsă voioasă sau tristă în jur.
Adriana Babeţi. „Prozac 2.90 de pastile împotriva tristeţii”. Polirom, 2014
După care, ca şi cum Instanţa ar fi vrut să-i dea dreptate amicului, ca şi cum mi s-ar fi tăiat raţia de bucurie, au venit buluc necazurile, stările mohorîte, căderile întristate pe gînduri, micile şi marile deznădejdi. Oameni la care ţin mult s-au prăbuşit din cauza unor boli crîncene, ba chiar s-au dus de tot, la facultate am început să simţim ce înseamnă criza, s-a încheiat şi turul întîi la prezidenţiale, s-au încheiat şi alegerile la scriitori, iar după întîlnirile cu studenţii la cursuri sau pe coridoare am ieşit tot mai descumpănită. Cei mai mulţi cred că s-a făcut prea puţin după ’89 şi, în fond, nu s-a schimbat nimic, iar e dictatură, iar e tiranie. Stau încremenită, mă ciupesc şi nu-mi vine să cred. Mai stau de vorbă cu oameni pe care-i cunosc (pe stradă, la telefon) şi pe care nu-i cunosc (în tren, tramvai, piaţă, taxi, librărie, cafenea). La fel: e dezastru, totu-i pierdut, nu s-a schimbat mare lucru. Îmi vine să mă iau la palme şi după aia să-i zgîlţîi, ba chiar să dau cu ei de pereţi ca să se dezmeticească. Dar nu găsesc nimic mai bun de făcut decît să le spun din nou şi din nou şi din nou povestea impiegatului Grzebski din Działdowo.
Jan Grzebski, „ceferistul“ polonez, un bărbat de patruzeci şi şase de ani, lucra într-o mică gară din nordul Poloniei. Într-o bună dimineaţă a anului 1988, vrînd să lege nişte vagoane, s-a izbit la cap şi, de la o zi la alta, i-a fost tot mai rău. N-a mai putut nici să se mişte, nici să vorbească. Medicii au spus că are o tumoare la creier şi şi-au luat mîinile de pe el, fără să-i dea vreo şansă. Numai soţia, Gertruda, nu s-a lăsat. L-a dus acasă pe bărbatul-legumă, căzut într-un fel de comă adîncă, l-a înconjurat cu dragoste şi l-a îngrijit cum a ştiut mai bine. Aşa au trecut 19 ani, pînă cînd… minune! În iunie 2007, Jan Grzebski s-a trezit! A făcut ochi, a vorbit, a înţeles ce i se spune, s-a uitat la televizor, a ieşit în orăşel, purtat în scaunul lui pe rotile. Şi nu i-a venit să creadă. Tot ce vedea era o altă, o cu totul altă Polonie decît a lui. În ’88 – mizerie, frig, cenuşiu pe străzi, cozi la alimente, porcărie uriaşă la televizor. Şi în 2007 – Polonia în UE, magazinele pline, oamenii îmbrăcaţi ca-n Occident, telefoane mobile, maşini, puzderie de ziare şi de posturi TV. Iar el – complet dezmeticit şi cu 11 nepoţi.
Pînă la un punct, parc-ar fi Goodbye, Lenin, dar nici vorbă. Pentru că Jan are memorie bună şi nu regretă nimic din ce-a fost. E mulţumit şi fericit în prezent. Doar că nu înţelege un singur lucru: de ce oamenii se văicăresc tot timpul, de ce nu li se citesc mai multă împăcare şi mulţumire pe feţe, de ce au uitat aşa de repede ce-a fost ? Mai în glumă, mai în serios, zice că toţi esticii ar trebui să iasă cumva din comă şi să-şi revină. Exact asta îmi vine şi mie să le strig disperaţilor apocaliptici de la noi : să iasă din comă şi să-şi revină.
