Întrebarea nu e nouă şi, întrucît ea a fost şi formulată şi fiindcă nu i s-a dat un răspuns tranşant sau mai degrabă consensual (ceea ce înseamnă, desigur, şi că răspunsurile oferite au fost unele „în nuanţă”, altele adînc înfipte în ideologiile care subîntind evaluarea…evaluatorilor şi, în plus, întinse mult în timp, pînă către zilele noastre), ea nu este nici irelevantă. Într-o admirabilă şi foarte serioasă carte pe care i-a dedicat-o lui Jules Verne – inclusiv miturilor despre Jules Verne şi miturilor (re)puse în circulaţie de scrierile acestui atît de celebru scriitor francez – Lucian Boia face, de altfel, un întreg capitol în care discută această chestiune – dreapta sau stînga ori, mai bine zis, dreapta ŞI stînga în cazul lui Jules Verne.
ZOOM1. „Jules Verne. Paradoxurile unui mit” este o carte publicată iniţial în Franţa, în franceză. În română, o primă ediţie apare la foarte scurt timp după apariţia franceză – în acelaşi an, de fapt, adică în 2005 -, iar de cîteva zile avem o a doua ediţie în româneşte, cea care o reproduce, de fapt, pe aceea din 2005. Traducerea din limba franceză în limba română a volumulul dedicat lui Jules Verne este asigurată de autorul său, Lucian Boia.
Aparent, poziţionarea politică – în sens larg – şi ideologică a lui Jules Verne nu are trebui să stea în vreun echivoc. Există, pentru această apreciere, suficiente indicii – la prima mînă, de la însuşi Jules Verne. Verne – omul, nu scriitorul! Prin ceea ce a afirmat în spaţiul public, ca om cu o cotă publică relevantă, dar şi prin ceea ce a lăsat scris – cu precădere în corespondenţa sa – Jules Verne a fost, nu încape îndoială – aşa cum consideră Lucian Boia -, un om de dreapta. Şi, într-adevăr, nu e loc de îndoială: e „un antidreyfusard pînă în străfundul sufletului” (mărturia îi aparţine lui Jules Verne), iar în chestiunea Comunei din Paris şi a socialismului care îşi făcea atunci loc, poziţia lui Verne este tranşantă – obiectivul său rămîne „lupta contra radicalismului şi socialismului reunite”. Interesant – la un moment dat, obţine un mandat de consilier municipal, la Amiens, dar pe o listă de centru-stîngă; cînd e acuzat că şi-a schimbat convingerile politice, ripostează direct şi public, scriind celor care ar fi tentaţi să creadă în reconvertirea la stînga a sa că „aparţine partidului conservator şi am fost admis, în ciuda faptului că sînt conservator, pe lista domnului primar din Amiens în scopul obţinerii unui mandat strict administrativ”. Lucian Boia detectează – şi invită pe cercetătorii interesaţi de această linie de discuţie să urmărească mai atent „urmele” în acest sens – şi o notă „orleanistă” în opţiunea ideologică a lui Jules Verne. Orleanism, adică: „sinteză de monarhism şi parlamentarism, de liberalism şi elitism”. Aprecierea domnului Boia, în rezumat: „el este un conservator de sensibilitate combinată: tradiţionalistă, burgheză şi liberală. Dar este totodată şi foarte individualist – crede mai mult în individ decît în sisteme”.
ZOOM2 Lucian Boia: „nu este o biografie; nu este nici analiză literară sistematică. Autorul vrea să propună o interpretare axată pe interogarea încrucişată a mai multor categorii de izvoare (lucrări de ficţiune, corespondenţă şi interviuri, bibliografie critică), vizînd în egală măsură, cu conexiunile dar şi cu distincţiile de rigoare, omul, opera şi mitul construit în jurul lor.” & „În mod cert, Jules Verne a devenit un mit şi, din această poziţie specială, este chemat să exprime tendinţele cele mai semnificative ale timpurilor moderne”. Altfel spus, este o carte despre „raţiunile specifice ale edificiului literar şi mitologic vernian”.
Jules Verne, apreciază Lucian Boia, stă pe axa dreapta-stînga (în mod evident la dreapta), dar, şi mai bine, în dialectică conservatorism-individualism. Jules Verne: de dreapta, la limită un paşnic „anarhist de dreapta”, conservator şi individualist, liberal-conservator chiar, aşadar! „Toate acestea nu au împiedicat însă încercarea (parţial reuşită!) de recuperare a scriitorului la stînga. Dosarul este instructiv pentru oricine vrea să înţeleagă mecanismului de manipulare postumă a unui scriitor. ”, notează Lucian Boia şi, în pagini admirabile şi admirabil documentate, rezumă istoricul acestei confiscări – ridicole, dar cu atît mai insistente – de către stînga a unui autor căruia nu îi plăcea – şi care nu a elogiat în nici una dintre opere sale – nici o formă de socialism. Există, de altfel, nu în opera de ficţiune, ci în corespondenţa sa, unele pasaje de o duritate extremă cu privire la această chestiune.
Aşadar, spune spre finalul acestui fascinant capitol Lucian Boia, se pot face, se fac, uneori sînt inevitabile aceste proiecţii ideologice asupra cuiva, inclusiv asupra omului şi operei lui Jules Verne. Dar riscurile sînt majore – şi, încă o dată, paginile despre ghidajul pro-stînga, nesusţinut de fapte & urme, e pilduitor, cînd comic, cînd ridicol, jalnic, josnic. „Nimic nu ne împiedică să-l privim pe Jules Verne cu propriii noştri ochi. Să fim însă convinşi că privirea lui era diferită, cu siguranţă mai decontractată şi mai relativistă. Cu el riscăm să oscilăm ma nesfîrşit între interpretări divergente, sau care nu se par că sunt aşa. Cel mai bine ar fi, dacă vrem într-adevăr să stăm de vorbă cu el, să renunţăm la opoziţiile care ne sunt dragi: dreapta şi stînga, pesimism şi optimism, alb şi negru…Nu era modul lui de a privi lumea”.
