EXCLUSIV Lapunkt: Interviu cu Lucian Boia: „Nu cred ca se va reinstaura monarhia”

Cristian Pătrăşconiu: Dincolo de raportarea de istoric la chestiunea monarhiei, în ce fel e adecvat să spunem că vă mai raportaţi la aceasta în carte pe care i-o dedicaţi? Sînteţi, fie şi într-un sens soft, filoregalist sau aveţi o poziţie detaşată sau vorbiţi, mai degrabă, de pe poziţiile unui republican convins?

Lucian Boia: Ca să vă spun drept, nici nu ştiu să vă spun dacă sînt monarhist sau republican convins. Cred că sînt un democrat convins – dacă îmi permit să afirm aşa de puternic această afiliere a mea la principiile democratice. În ce mă priveşte, esenţială nu mai cred că este alegerea între monarhie sau republică. Esenţială pentru noi este alegerea între cum este România astăzi – adică, vraişte! – şi cum ar trebui să fie România. Chiar dacă vom aduce un rege sau dacă vom avea ce ştiu eu ce preşedinte extraordinar de republică, cu societatea românească aşa cum se prezintă ea acum nu ştiu dacă unul sau altul va reuşi să facă mare lucru. Fiindcă românii aşteaptă un salvator şi cînd îşi aleg preşedintele şi, cu atît mai mult cei care se gîndesc să trecem, să revenim la monarhie. Or asta vreau eu să spun: un salvator nu are cum să dreagă atît de mult. Mai drege el cîte ceva, admiţînd că el chiar e salvator de-adrevăratelea. Uneori te poţi înşela şi în materie de salvatori. Societatea românească însă e prea tare stricată. Ea trebuie reclădită corect, sistematic, pînă la capăt şi asta este o treabă de mare anvergură. Nici nu ştiu dacă, cum şi cînd şi în ce măsură o vom face, dar, dacă nu o facem – şi trebuie să o facem cu toţii, fiecare la locul său! -, degeaba visăm „salvatori”, că sînt ei republicani sau monarhi.

CP: Monarhia a dat, o spuneţi în cartea dvs, o mare poveste de succes pentru România. Din punctul dumneavoastră de vedere, care sînt cele mai grele argumente care susţin această afirmaţie – una pe care şi eu o consider cît se poate de justă.

LB: Că monarhia a fost cu plus şi chiar cu un plus pregnant, asta cred că s-ar putea cu greu nega. Este clar că este perioada cu cele mai mari reuşite din întreaga istorie a României. Sigur, Unirea s-a făcut cu puţin înainte de venirea lui Carol al II-lea, dar apoi, tot ce a urmat – Independenţa, prosperitatea pînă la urmă şi a României Mici de pînă la Primul Război Mondial, apoi unitatea naţională, a României Mari a perioadei interbelice şi toate progresele care sînt foarte mari cel puţin la nivelul de sus al societăţii de atunci (inclusiv în domeniul cultural) – se întîmplă în perioada monarhică. Noi, în cîteva decenii, care se suprapun peste domnia regilor, ne putem compara cu oricare stat din lumea occidentală.

Cînd spun toate acestea vreau să fiu corect – să nu vorbesc în defavoarea monarhiei, dar nici să amplific prea tare rolul monarhiei. Să ne înţelegem: monarhia a avut un rol însemnat însă, în toată această perioadă, România nu a fost făcută doar de regi. Ei nu au fost singuri. A existat o societate românească, a existat o elită şi politică şi economică şi intelectuală – trebuie să vedem toţi aceşti factori. Nu putem spune „iată ce bine arăta România – ea a fost făcută de regi şi numai de regi”. A fost, într-adevăr, făcută de regi, şi de regi, în bună măsură de regi – dar nu neapărat direct de către regi, cît în contextul unui sistem monarhic. Ceea ce, pînă la urmă, contează sistemul. Contează şi persoana, desigur,dar sistemul contează mai mult decît persoanele.

CP: Dacă monarhia a fost, cum credem împreună, o poveste de succes, aceasta este o garanţie că, într-un viitor, mediu sau lung, ea se va repeta?

LB: Nu, nu e o garanţie. Precedentul poate încuraja în această direcţie, dar nu e garanţie. Dacă precedentul ar fi fost rău, deja nu mai aveam ce discuta. Precedentul a fost bun, deci este un atu, un argument – dar o garanţie nu este! Nimic nu e o garanţie pentru viitor, pentru simplul motiv că istoria nu se repetă. Trăim în altă epocă, lucrurile sînt altfel aranjate, funcţionează altfel. După cum, dacă vor reveni, nici regii sau reginele nu mai sînt ceea ce au fost cîndva. Să nu îşi închipuie cineva că putem să revenim la Constituţia din 1866 sau din 1923. Atunci, spre exemplu, puterile monarhului sînt foarte mari. Scrie acolo în capitolul prim la articolul despre monarhie că regele este şeful puterii executive. El e cel care îi numeşte pe ministri, el îi destituie pe miniştri, el dizolvă Parlamentul şi anunţă alegeri. Deci, e clar că, în niciuna dintre ţările europene, monarhul nu mai are nici pe departe asemenea puteri.

CP: Şi atunci, cu atît mai dificilă este situaţia pentru condiţia monarhiilor din Est. Soarta acestora din ultimele decenii este una extrem de meschină. Ar putea reveni condiţii necesare şi suficiente pentru a reedita naraţiunea moarhică?

LB: În primul rînd, cînd vorbim despre viitor, trebuie să fim foarte prudenţi, dacă nu chiar să recunoaştem ceea ce, de principiu, cred că trebuie spus: că nu avem control asupra viitorului. Viitorul te duce, de multe ori, în alte direcţii decît cea sau cele pe care le doreşti. E un paradox aici, poate. Dar, ştiţi, oamenii sînt cei care fac istorie; nu e altcineva care o face. Dar oamenii, deşi fac istoria, nu au un control asupra istoriei. Nu au! Nu avem cum să decidem cum va fi viitorul, fiindcă depinde de atît de multe acţiuni, de atît de mulţi factori, de atît de multe evoluţii – şi ale noastre, şi ale lumii întregi – încît nu ştim ce va fi. Eu ţin să spun asta, cum să zic, ca măsură de precauţie intelectuală, în orice discuţie de acest gen.

În rest, bineînţeles că se poate gîndi la chestiunea revenirii monarhiei. Cred că este un lucru complicat – fiindcă e o istorie care s-a întrerupt şi fiindcă aceia care doresc revenirea la monarhie (şi nu spun nici un moment că eu m-aş opune la aşa ceva, doar că eu sînt istoric şi sînt precaut nu din motive de oportunitate politică, ci din motive de ordin intelectual – adică, încerc să judec raţional şi cu argumente istorice, nu cu argumente sentimentale) se leagă foarte tare acum de acest mit al „salvatorului”. Or, mă îndoiesc că vom putea găsi un salvator. Cred că i se cere prea mult în acest sens celui care ar putea fi eventual chemat să se afle în fruntea României ca rege. Încă o dată: dacă ne uităm la monarhiile occidentale – care funcţionează, de altfel, foarte bine, după cum foarte bine funcţionează şi republicile -, toate se aşază pe fondul instituţiilor democratice şi pe fondul unor societăţi care funcţionează, într-adevăr, cum trebuie. Or, în ţările monarhice occidentale, în toate, monarhia a rămas nu pur decorativ – deşi e şi acest rol -, ci mai degrabă simbolică. Este o funcţie foarte importantă. Chiar simbolul regalităţii în sine e preţios. De pildă, Regina Marii Britanii nu e nici consevatoare, nici laburistă, ea este deasupra şi reprezintă naţiunea britanică şi nici un preşedinte de republică nu ar putea să o reprezinte atît de bine. Cînd spun că rolul este unul simbolic, nu îl micşorez cu nimic, dar îl cantonez într-un sistem.

CP: Acolo, în Vest, funcţia simbolică este foarte pregnantă. Poate, la noi, revendica actuala Casă Regală a României o asemenea funcţie, în lumina opţiunilor publice din ultimul deceniu?

LB: Regele Mihai, cu siguranţă. Nici nu are nevoie să o revendice, pentru că o are. Nu ştiu dacă la fel e şi cu cei care urmează. Cred că e, totuşi, o diferenţă. Nu ştiu dacă românii se vor recunoaşte în urmaşii lui, aşa cum unii dintre români se recunosc în Regele Mihai. Şi asta nu depinde de mine şi de ce spun eu, ci de ceea ce se va întîmpla şi de capacitatea Casei Regale de a întreţine, în continuare, un dialog care să îi fie favorabil.

CP: Capitalul simbolic, pe de altă parte, e dat şi de fapte. Sau în primul rînd, de fapte. Ei bine, în ultimul deceniu, chiar şi Regele Mihai are nu una, ci o serie de opţiuni care sînt contradictorii cu ceea ce era sau părea că era înainte. Să zicem, foarte rapid: în 2003, decorarea lui Adrian Năstase, cînd toata lumea bună, inclusiv lumea vestică ştia că România e călcată în picioare de actualul puşcăriaş recidivist. Apoi, susţinerea la preşedinţia României a lui Radu Duda, în 2009. Şi o relaţie foarte lină, foarte blîndă cu unul dintre marii moştenitori ai comunismului, adică ai celor care l-au dat jos in 1947, mă refer la Dan Voiculescu.

Lucian Boia: Nu m-am ocupat în mod special de aceste chestiuni, nu m-au preocupat în mod deosebit, dar pesemne că a fost rău sfătuit. Nu o să îi pretindem Regelui acum să cunoască dedesupturile acestea…

CP: Da, de acord. Doar că faptele sînt, pînă la urmă, contabilizate de el. El e cel care a urcat pe scenă alături de Năstase, el l-a susţinut pe Duda – inclusiv printr-o scrisoare publică la preşedinţie. El a luat cina cu Dan Voiculescu…

LB: Nu ştiu dacă el a pierdut personal din toate acestea. Dar, probabil, Casa Regală a României a pierdut destul de mult în ultima vreme într-un anumit fel…

CP: În cartea dvs vorbiţi despre un moment de cotitură pe care îl înregistrează acum Casa Regală a României: anume, aducerea în interior a lui Radu Duda. Ziceţi, între altele, că a adus „o infuzie de energie”. În acelaşi timp, sugeraţi că ar fi o vulnerabilitate…

LB: Da, este şi una şi alta. Infuzie de energie este clar că a adus. Eu nu ştiu cum s-ar fi descurcat familia regală fără Radu Duda sau Principele Radu, cum vrem să îi spunem. În acelaşi timp, sînt mulţi – şi, poate, în şi mai mare măsură, dintre monarhiştii pur sînge – care nu au acceptat atît de uşor sau nu acceptă în continuare genul acesta de mariaj. După formula lui Lascar Catargiu – „Maiestate, aiasta nu se poate!” Adică, li s-a părut că e un gen de mezalianţă…

CP: S-ar putea să fi mai mult decît un simplu mariaj. Nu uitaţi că Duda a candidat la preşedinţie. A încercat să fie preşedinte de…republică! Preşedinţia nu e o instituţie care ţine de Casa Regală. Iar Regele Mihai, cu un capital simbolic pe care dvs nu i-l negaţi, l-a susţinut în acest demers.

LP: E şi exemplul Bulgariei.

CP: Da. Dar şi acolo, faţă de ceea ce era cîndva, Casa Regală e o caricatură – un motiv fiind tocmai această implicare guvernamentală, totuşi, de alt calibru decît tentaţia prezidenţială…

LB: Ca să discutăm foarte deschis: e clar că şansele revenirii monarhiei sînt foarte slabe. Deşi, încă o dată – viitorul ne poate aduce orice, noi nu ştim încotro va merge lumea peste nu ştiu cîţi ani. Dar, judecînd cu mijloacele de care dispunem în prezent, sînt puţine şanse ca să se revină la monarhie. Şi atunci, bun, şi foştii regi sau cei care îi urmează încearcă în diverse feluri să se facă remarcaţi, să fie în centrul atenţiei publice.

CP: În carte, despre candidatura actorului Duda formulaţi că „nu e încă momentul”. Ar putea fi cîndva? Nu mă refer neapărat strict, şi nici dumneavoastră nu cred că o faceţi, la candidatura la prezidenţiale, ci la accedere la putere. Şi, mai încolo, vorbiţi şi despre ceea ce dumneavoastră identificaţi drept „o strategie pe termen lung”.

LB: A, da, este. Dar asta nu înseamnă că va reuşi. Deci, dacă mă întrebaţi pe mine, primul răspuns pe care îl dau este că nu ştiu – pentru că nu ştim viitorul, pentru că viitorul este deschis. Dar, dacă insistaţi şi nu mă lasaţi în pace…

CP: Nu vă las în pace!

LB: Dacă nu mă lasaţi în pace, dacă mă hăituiţi şi aşa mai departe – vă spun că nu cred că se va reinstaura monarhia. Dar spun asta după ce mi-am luat toate măsurile de precauţie. Fiindcă nu am de unde să ştiu, nu am un glob de cristal în care să privesc viitorul.

CP: Care ar fi, vorbim acum la nivel de principii, condiţiile necesare şi suficiente pentru ca o eventuală revenire la moarhie să se întîmple?

LB: Cred că, dincolo de cele sugerate pînă acum, e şi o condiţie personală de formulat şi de adus în discuţie: regele ales să aibă suficiente calităţi, să fie recunoscut şi dorit în această poziţie. Românii au avut noroc cu Carol I la 1866. Fiindcă puteau să aleagă prost, cum să spun. În Europa erau şi destui principi în Europa care nu erau chiar de atît de bună calitate. Sigur, cu limitele lui, Carol I a fost o alegere foarte bună. A fost, cred, cea mai bună alegere pe care ne-o putem imagina. Nu ştiu dacă aşa ceva se mai poate repeta. Plus că, acum, contextul e cu totul altul – şi european, şi românesc. Deci, prima condiţie ar fi aceea ca personajul ales să fie excepţional sau, în orice caz, să fie perceput ca fiind excepţional. Dar, revenind puţin la ceea ce spuneam mai devreme, dincolo de acest registru simbolic, nu se prea mai poate trece. Bun, vrei un salvator, dar nu ai cum să îl ai în persoana unui rege – asta ar însemna să instalezi o monarhie absolută.

CP: Ar însemna să rîvnim la monarhiile orientale. Însă nu cred că acesta ar fi un model de urmat.

LB: Da. Sau mă gîndesc la o situaţie de genul Franţei lui de Gaulles. Un fel de rege neîncoronat. Charles de Gaulles a fost un personaj care a jucat, în mod simbolic, dar şi, în bună măsură, rolul de salvator. A instaurat cea de-a Cincea Republică – nici o republică din lumea democratică nu are asemenea prerogative ca în Franţa, se vede asta şi astăzi. Francezii au acceptat această combinaţie de republică şi monarhie…

CP: Mă refer acum în primul rînd la elita politică. Dumneavoastră ce credeţi că vor aceşti politicieni care astăzi defilează cu Casa Regală, alături de Casa Regală, după ce mai ieri îl întorceau din ţară în mod ruşinos? Ce vor – transfer simbolic, vampirizare?

LB: Nu o sa ii banuim de sinceritate. Ar însemna să îi insultăm.

CP: Sînt, mulţi, oameni care, la rîndul lor, i-au insultat pe oamenii din Casa Regală! Şi care acum îşi fac selfie ba cu Regele Mihai, ba cu Duda!

LB: Bineînţeles că nu sînt sinceri. Dar oamenii politici defilează cu indiferent cine dacă ei consideră că asta e în avantajul lor. Defilează cu Biserica, de pildă. Şi cu Familia Regală.

CP: Dar ăsta nu e şi un risc cu Familia Regală – că se lasă prea uşor dusă la defilat de tot felul de lichele?

LB: Sigur că e un risc. Dar riscul celălalt ar fi să se afle complet în afara jocului. Nu ştiu – e alegerea lor… E o alegere delicată. Sigur că şi-ar menţine mult mai bine imaginea simbolică dacă ar sta deoparte şi dacă ar rămîne aşa, ca un recurc posibil într-o lume viitoare.

CP: Charles de România?

LB: Am un scurt pasaj în carte, da. Mi s-a părut amuzant. O glumă. Sînt însă românia care se gîndesc serios la o asemenea solutie. Mai întîi, cei care sînt dezamagiţi de România şi ar vrea să existe o soluţie monarhică şi, după aceea, cei care sînt dezamagiţi de Casa Regală a României şi caută o altă soluţie monarhică.

CP: Care Românie? Care ar fi proiectul de ţară?

LB: Proiectul de ţară ar fi să reclădim România cumsecade. Dar nu ştiu cum să facem asta. Bazele sînt atît de prost puse şi construcţia atît de şubredă şi atît de putredă – doar dacă ne uităm la ce se întîmplă în ultimele zile…Te gîndeşti că, pînă la urmă, tot guvernul şi tot Parlamentul se vor transfera la puşcărie – şi poate vor lucra mai în linişte acolo.

CP: A propos de ultimele zile şi de problemele pe care le vedem etalate în toată oroarea lor: dar dacă şi în Casa Regală sînt probleme de această natură? Nu mă refer la chestiuni legate de corupţie, ci la chestiuni care ţin de scandalurile cu „acoperiţii”. Ştiţi că şi despre Radu Duda s-a spus cîteva ceva în această direcţie – iar parcursul său profesional e destul de greu explicabil pentru oamenii de rînd.

LB: Nu ştiu să mă pronunţ aici. Dar, revenind, fiindcă vorbim despre proiectul de ţară, proiectul autentic nu ar fi cel care ţine de alegerea între republică şi monarhie. Ci să încercăm să facem o Românie mai corectă, mai funcţională. Acum e o ţară unde nu e doar corupţie – dacă ar fi foar corupţi,ar fi mai puţin grav decît cum e acum situaţia. Fiindcă eu am impresia că e o îmbinare aproape desăvîrşită între corupţie şi incompetenţă. Iată: povestea aceasta cu autostrăzile. E ultrasenzaţională! Adică, România e singura ţară din Europa care nu e capabilă să facă autostrăzi?! Dar ce înseamnă asta? Fiindcă vorbim de monarhie – am dat în carte acest mic exemplu: în vremea lui Carol I s-au construit căile ferate, cele care jucau, în epocă, cam rolul pe care îl au azi autostrăzile. În 1869 s-a pornit de la zero şi la 1900 – deci un interval comparabil cu cel de la Revoluţie încoace – avem 3.000 de km de cale ferată. Şi vreo 3.500 la sfîrşitul domniei lui Carol I. Ăştia de acum nu sînt în stare să facă nici măcar autostrăzi? Dar ce sînt ei în stare să facă? Să fure, da, sînt în stare!

CP: Deci o altfel de Românie?

LP: Da, asta e problema şi asta e direcţie: o altfel de Românie! Fiindcă dacă ar veni un rege sau o regină, indiferent cine, ce ne închipuim că ar putea să facă în România aşa cum se prezintă ea acum? Nimic, bineînţeles. O altfel de Românie înseamnă să privim sus, sus de tot. Pînă la urmă, probabil că istoria o să ne oblige. Faptul că sîntem angrenaţi într-un cadru care ne va obliga, pînă la urmă, să devenim mai serioşi, mai responsabili, să avem mai mult spirit civic, probabil că ne va ajuta mai mult decît pînă acum.

CP: La un eventual referendum pentru România – monarhie sau republică? – aţi merge să votaţi?

LB: Da, cred că ar trebui să votăm. Acesta chiar că ar fi un referendum legitim, important, decisiv. Eu cred că ar trebui indicată şi persoana la care se doreşte să se facă apel. E o discuţie dacă votăm pentru cineva anume sau dacă votăm pentru monarhie în abstract. Încă o dată şi poate că e dezamăgitor ce spun eu, căci oamenii vor să afle exact ce crezi – nu mă simt nici republican, nici monarhist. Dar simt că trebuie să facem ceva pentru o Românie cu adevărat democratică şi o Românie bine aşezată în instituţiile ei.