România Mare s-a făcut după Primul Război Mondial. Ne place să credem că ar fi existat un consens legat de opţiunea românilor pentru una dintre taberele beligerante. Ne place să credem că românii au fost francofili atunci, că vocea celor pro-Antanta ar fi fost singura din spaţiul public. Dar nu a fost deloc aşa!
Demolarea acestui adevărat mit istoric a fost făcută de Lucian Boia în 2009 în cartea, Germanofilii. Într-adevăr, românii urmăreau câştigarea Transilvaniei, dar au fost mulţi care au invocat şi pericolul rusesc. Pentru aceştia, cel puţin o neutralitate binevoitoare faţă de Puterile Centrale ar fi fost o opţiune mai bună. Vocile celor care aveau altă părere atunci, printre care personalităţi cunoscute precum, Ioan Slavici, Tudor Arghezi, Constantin Stere sau Grigore Antipa – disonează cu unanimitatea pe care care istoriografia a încercat să o confecţioneze, legat de acest moment.
no images were found
La foarte puţin timp după ce a scris despre Balcic, Lucian Boia revine o o carte nouă; de data asta despre Primul Razboi Mondial: Lucian Boia, Primul Război Mondial; Controverse, paradoxuri, reinterpretări.Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la declanşarea primei conflagraţii mondiale. Se va vorbi mult pe această temă. Sunt convins că vor fi reciclate răspunsuri vechi… în discursuri triumfalist-savante care în loc să provoace mintea, îi vor plictisi pe cei mai mulţi. Este unul din lucrurile pe care astăzi istoria le face cel mai adesea. Mulţi istorici îşi socotesc scrierile “cercetare ştiinţifică”, dar multe sunt atât de “ştiinţifice” încât sunt imposibil de citit… este un jargon care acoperă neputinţa de a transmite ceva dincolo de mediul profesional.
Nu vreau să spun că Lucian Boia ar face o istorie de popularizare, ci una care, mai degrabă, stimulează prin întrebări puse trecutului, perspective şi interpretări proaspete. Istoria lui nu este una definitivă. Nici nu are cum să fie, pentru că nu există aşa ceva! La finalul cărţii de convorbiri cu Lucian Boia, Istoriile mele, l-am întrebat despre termenul istorie inteligentă, pe care îl folosea adesea:
Când spun istorie inteligentă înţeleg o istorie care îşi pune fără încetare întrebări, care îşi pune întrebări mereu altele, fiindcă nu e inteligent să pui mereu aceleaşi întrebări şi să cauţi mereu aceleaşi răspunsuri. Aşadar, întrebări noi şi, implicit, răspunsuri noi la întrebările noi pe care le pui. Istoria inteligentă este într-o permanentă reconstruncţie, nu este o istorie care îşi propune să rememoreze la nesfârşit nişte fapte considerate imuabile.
