Nu știu ce a făcut umanitatea în 2014, dar Dumnezeu a fost mulțumit şi ne-a răsplătit într-un mod grandios pe 31 decembrie, atunci când Kanye West a lansat o piesă alături de Paul McCartney. Cel din urmă, din nefericire, este ascuns în progresia armonică ce susține melodia cântată de West. (Ca o notă marginală, execuția vocală a lui Kanye te face să tânjești după mântuirea morții. Până şi produsul care a făcut totul posibil, Auto-Tune, se chinuie din răsputeri să corecteze „inflexiunile” celebrului rapper). După ce s-au trezit din mahmureala cauzată de revelion, fanii lui Kanye au luat cu asalt Twitter-ul, cerând explicații pentru colaborarea artistului preferat cu un anume McCartney. Stați liniștiți, n-o să redau mesajele, deoarece e destul de improbabil ca cineva cu acces la internet să nu descopere în 3 secunde cine au fost The Beatles. Dar ce te faci cu oamenii care au fost luați prin surprindere, fără răgazul de a consulta internetul, şi întrebați cine este Paul McCartney? Se pare că unii dintre ei chiar nu aveau habar!
M-a pus puțin pe gânduri situația asta. E clar că în goana după noutate uităm să aruncăm o privire asupra evenimentelor şi persoanelor care au făcut prezentul posibil. Aici ne izbim de un mic paradox. Deși suntem adesea sclavii mentalității „muzică nouă = muzică bună”, o piesă de vara trecută fiind deja „veche”, uneori uităm de faptul că albumele lansate acum zeci de ani pot fi re-masterizate, retușate, împachetate într-un ambalaj apetisant şi, într-un final, relansate, creând impresia de nou. (Se poate extinde ideea, întoarcerea din morți a vinil-urilor fiind un exemplu destul de clar.) Relansarea unui album are un potențial financiar extrem de redus pentru oamenii care deja sunt fanii unui anumit artist, dar un potențial incredibil pentru cei care sunt gata gata să descopere câte un stil sau muzician nou. Chiar şi așa, cumva artiștilor vechi le e mai greu să intre în casele consumatorilor noi, fiind necesară o colaborare între nou şi vechi pentru a crea cerere. Devine din ce în ce mai evident ca intrarea lui Google în Pluto are consecințe grave asupra casei educației noastre. Începem să nu mai avem pretenții de la noi să știm cine, darămite de ce e important şi ce spunea Socrate. Dar măcar cultură pop să avem. Dacă şi Beatles au intrat în anonimat, ce pretenții să mai avem de la Palestrina?
Desigur, lipsa de familiaritate cu o anumită parte a culturii (pop sau clasice) nu e numai o consecință a ușurinței de a ajunge la informații. Cauza principală a situației în care ne aflăm este sistemul educațional defectuos. Pleșu nota într-un articol recent calitatea execrabilă a orelor de religie în școlile de stat. Aş spune că situația orelor de Educație Muzicală e şi mai precară. Până la urmă sunt necesari mai puţini pași, cel puțin în România, să ajungem la o rudă care să cunoască măcar la nivel superficial învățăturile Bisericii. Dar infinit mai puțini au muzicieni în familia restrânsă care să le ofere echivalentul muzical. (Da, sunt probleme grave în ce anume se predă la religie şi mai ales ce ar rămâne în mintea copilului în urma educației religioase domestice. Dar măcar e ceva. Despre muzică nu știe nimeni nimic, cazul Costi Ionita vs. Schopenhauer fiind îndeajuns ca exemplu. Până una alta doar în şcoli se poate învăța ceva despre muzică, un element ce nu trebuie să lipsească din educația nimănui. Din păcate, Educația Muzicală a ajuns să fie considerată o materie neimportantă. La cum se desfășoară ora de muzică în școala româneasca e normal să fie percepută așa.
Ca parte din programul de licență a trebuit să absolv şi modulul pedagogic, una dintre cele mai odioase experiențe prin care poate trece cineva. Trei ani a durat chinul, perioadă în care am avut constant senzația că majoritatea cursurilor de pedagogie pe care eram obligați să le absolvim existau doar ca profesorii respectivi să „își facă norma”. Dar asta e un subiect pentru un viitor articol. Ce vreau să subliniez e faptul că dacă departamentul ce pregătește profesorii de muzică e atât de prost organizat la capitolul ăsta, e mai ușor de înțeles cum de ajung la catedră tot felul de indivizi care n-ar trebui să fie acolo. E necesar un efort aproape suprauman ca după un astfel de modul să poți face ceva bun în momentul în care ajungi în faţa clasei de elevi. Evident, majoritatea nu fac efortul ăsta şi uite așa ajungem la situația de faţă. Chiar ş-așa, modulul pedagogic nu e numai foc şi smoală. Probabil singura experiența care într-adevăr m-a ajutat a fost șansa de a asista şi de a preda într-o școală gimnazială. (Cei care susțin că profesorii au o viață ușoară habar n-au ce spun. Chiar şi faptul de a încerca să ții în frâu o clasa de 20-30 de elevi e epuizant atât fizic cât şi psihic.) Singura problemă a fost că atât profesoara din școala respectivă cât şi profesoara de la facultate respectau manualul de muzică mai râu decât respectă fundamentalistul Biblia. Cum bine spunea un alt profesor de la Universitatea de Muzică, rolul Educației Muzicale este de a crea viitorii melomani. Dar dacă aruncăm o privire asupra manualelor ne dăm seama că (1) mai degrabă se vrea crearea viitorilor muzicologi, că (2) e imposibilă crearea viitorilor melomani din cauza repertoriului total depășit şi că (3) rolul instrumentelor în educația muzicală e neglijat în totalitate.
(1) Există o multitudine de subiecte abordate în fiecare an școlar, de la gama Do minor, Rahmaninov şi până la suită. Profesorul dictează şi elevul scrie, urmând că în viitorul apropiat acesta din urmă trebuind să redea (preferabil cuvânt cu cuvânt) ce a spus profesorul. (Asta e probabil o reminiscenţă a comunismului, unde nu dădea bine să contești informațiile sau să ai vreo opinie.) Nu sunt absurd, e necesar să aibă ceva în caiet, dar doar dacă e vreo informație pe care nu o poate procura din manual, ceea ce se întâmplă mult prea rar. Pe lângă asta, copilului i se bagă pe gât că Do minor are trei bemoli la cheie, că Rahmaninov a scris Concertul pentru pian şi orchestra Nr. 2 şi că suita e o compoziție constând din mai multe părţi. Cu ce o să-l ajute pe copil asta? Nu ar fi fost oare mai util să-i spunem că tonalitățile sunt baza muzicii clasice şi că stăpânesc până şi muzica pop (şi eventual să-i spunem ce piese sunt în Do minor)? Nu ar fi fost oare mai util să știe că lucrarea lui Rahmaninov „e” în Do minor sau că aceeași lucrare e baza mai multor piese de pe albumul Muse Origin of Symmetry, care, ca să vezi, e şi el o formă de suită. Ȋn contextul acesta, nu mă mir că elevul alege să folosească Google decât să învețe informațiile pe care i le bagă pe gât profesorul. Şi eu aş regurgita. Cum am mai spus în articolul precedent, trebuie să scăpăm de mentalitatea de a-i învăța pe elevi ce să gândească şi să începem să-i învățăm cum să gândească.
(2) La capitolul repertoriu situația e şi mai gravă. (Evident, fiecare manual începe cu imnul României. Ȋncă meditez dacă asta e un lucru rău sau bun). Trecem pentru moment cu vederea faptul că multe dintre cântecele din manuale sunt reproduse grafic greșit. Când vine vorba de muzica clasică vest-europeană repertoriul e destul de bine gândit, având în vedere că s-a cristalizat de mult un canon. Dar când vine vorba de muzica pop situația e dezastruoasă. Ce piesă credeți că învață elevii ca fiind reprezentativă pentru muzica pop? Șlagărul anului 1975, „Copacul” de Zsolt Kerestely. 1975 a adus lumii şi „Bohemian Rhapsody”, dar presupun că e mai important să ne promovăm propriile (non)valori decât să promovăm niște artiști care chiar au fost relevanți pe plan internațional. (Şi uite așa ajungem să știm cine e Taylor Swift şi habar n-avem cine a fost Ella Fitzgerald.) Știu, știu, erau alte condiții atunci: aveam acces limitat la muzica vestică, totul era cenzurat, totul trebuia să urmeze un anumit tipar aprobat de Partid. Chiar ş-așa, nu văd în manualele de Limba şi Literatura Română prea multe poezii publicate în perioada comunistă. Poate ar trebui să învățam de la colegii noștri câte ceva.
(3) Primul lucru care te izbește atunci când asiști la o oră de muzică este faptul că materialul didactic e constituit doar din cărți, caiete, o tablă şi, în cazuri foarte norocoase, un casetofon. Deși tot felul de imbecili cu funcții se dau în stambă şi afirmă că rolul instrumentelor în educația muzicală e marginal, studiul unui instrument este esențial. Pe lângă faptul că elevul mai căpăta o abilitate, instrumentele (dacă sunt bine construite) au bunul obicei de a reda toate aceleași sunete (în sensul în care Do pe pian o să fie Do pe flaut), astfel obișnuindu-l pe elev cu sunetele temperate ce alcătuiesc o majoritate copleșitoare din muzica pe care o va întâlni de-a lungul vieții. Fiind expuși în permanenţă sunetelor „corecte”, elevii ar ajunge să şi cânte mai bine, pentru că ar avea cum să diferențieze între un sunet corect şi unul fals. Având în vedere că momentan se cânta exclusiv vocal în şcoli, copilul poate ajunge să urască muzica, chiar dacă doar din cauza momentelor în care era ridicat în picioare şi pus să cânte, fără să i se ofere șansa să dezvolte aptitudinea asta. Mai mult, chiar dacă vreunul e mai greu de ureche, tot o să se aleagă cu ceva din studiul unui instrument, pentru că în afară de vioară, trombon şi alte instrumente netemperate, majoritatea pot fi stăpânite (până într-un punct) cu un auz minimal. Argumentul pe care îl auzim constant este cel al lipsei banilor. Având în vedere că e extrem de improbabil să fie mai mult de una, hai două, ore de muzică în același timp într-o școală, nu e nevoie decât de echiparea unei singure săli de clasă cu instrumente. Un blockflöte poate fi cumpărat cu 34 RON. O orgă electronică poate fi cumpărată cu 209 RON. Un xilofon poate fi cumpărat cu 68 RON. Investiții extrem de mici pentru ce beneficii pot aduce elevilor.
Programele şi modul lor de implementare ar trebui să vină în urma unor dezbateri de secol 21, nu copiate an de-a rândul după cele gândite de către niște experți care, chiar şi tineri fiind, tot bătrâni în gândire sunt. Nu suntem de acord cu statutul pe care îl are Educația Muzicală şi muzica în general în societatea româneasca, dar nici nu facem nimic altceva decât să ne văităm. Autoritatea falsă a celor ce creează documentele respective trebuie contestată şi acest lucru nu poate porni decât de jos, de la profesori, elevi şi părinți. Evident, ca să poți preda chiar şi la nivel de începător un instrument, să regândești un repertoriu sau să înveți elevul să facă tot felul de legături între ce i se predă, profesorul trebuie să depună un pic de efort. Atâta timp cât profesorii o să prefere să redea niște informații şi să urmeze rețetele învechite ale unor oameni poate chiar mai leneși şi mai neinteresați decât ei, situația nu o să se schimbe şi materia lor o să fie în continuare considerată demnă de periferia culturii unui copil.
Am pornit de la Kanye şi am ajuns la educația muzicală în România. Legătura e evidentă. Profesorul e cel care trebuie să-l ajute pe elev să înțeleagă că poate, din diada ce a creat piesa mai sus menționată, nu cel care a adus pe lume versurile „Sunt un zeu/Așa că grăbește-te cu nenorocitul ăla de masaj/Ȋntr-un restaurant francez/Grăbește-te cu nenorocitele alea de croissante” merită atenția lui. E nevoie doar de puțin efort.
