1964
G. Tz. crede că incertitudinea este semnul caracteristic al civilizaţiei occidentale şi al religiei creştine. Celelalte rase şi credinţe nu au acelaşi strâns şi dureros contact cu incertitudinea ca noi.
Da: ascultăm de învăţăturile Domnului (textul evanghelic), ne supunem poruncilor Bisericii (tradiţia) şi ne sfătuim cu cei mai înţelepţi ca noi, dar hotărârea finală, în fiecare caz, tot noi o luăm, în deplina noastră libertate şi incertitudine.
A nu uita cum a caracterizat Edgar Daqué specia noastră: maimuţele sunt pe deplin adaptate mediului; oamenii însă nu, oamenii nu sunt perfect adaptaţi mediului. Din punctul de vedere al adaptării, suntem mult inferiori primatelor. De aici porneşte totul; din acest motiv ele nu mai evoluează şi constituie o specie fixă, iar omul e în continuă prefacere şi „progresează“.
Brice Parain: Nevoia noastră de libertate vine din incertitudinea noastră.
– Pe cât deosebeşte creştinismul „credinţa“ de o „constatare“ şi crede în Hristos cel răstignit fără a I cere să coboare de pe cruce spre a Şi dovedi natura dumnezeiască, pe atât este de riguros şi de rece când vine vorba de cele ale lumii şi de problema minunilor. Aici domneşte spiritul cel mai ştiinţific. Biserica a fost şi este foarte puţin dispusă a recunoaşte minunile şi nu se grăbeşte nicicând a conferi calitatea de supranatural unor fapte sau oameni ce se pretind a fi miraculoşi. La Lourdes, comisia ecleziastică pentru omologarea vindecărilor miraculoase a validat un foarte mic număr de cazuri în curs de o sută douăzeci de ani, şi simţitor mai mic decât al comisiei medicale paralele.
Una din trăsăturile care deosebesc profund teosofia, spiritismul, sectele şi mişcările spiritiste indiene în general de creştinismul celor trei mari confesiuni este tendinţa primelor doctrine de a da uşor crezare declaraţiilor obţinute la mese fără cuie ori de la mediumuri asupra corectitudinii cărora există de mai multe ori îndreptăţite îndoieli. Cât priveşte seriozitatea diferiţilor băieţandri şi taumaturgi investiţi peste noapte în India cu titlul de profeţi sau mântuitori, este limpede că se exagerează.
Cei sceptici în materie de credinţă se arată adesea creduli în domeniul superstiţiilor şi foarte superficiali în verificarea fenomenelor psihice, foarte categorici acolo unde se cere mult spirit critic şi omenească prudenţă, de nu şi niţică şireată bănuială.
– Mă rog, îi spun dr. ului Al G., tot cei care nu cred în Sfânta Fecioară sunt gata să i dea văduvei lui Sri Aurobindo (pentru care am tot respectul) titlul de Mamă Divină. Şi nici măcar nu i Indiană!
Dr. ul Al G. surâde şi face ochi mari. Dar nu apucă să mi răspundă. Vizeta se deschide cu iuţeală de fulger şi zgomot de tunet şi – cu viteză apropiată de a luminii – porneşte predarea gamelelor. Doctorul e de serviciu la uşă.
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, note, addenda şi indice de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2012
– Cromatism.
Portocala albastră a lui Éluard.
Verdele copac auriu al vieţii, opus de Goethe cenuşiului oricărei teorii.
Şi au spălat veşmintele lor şi le au făcut albe în sângele Mielului. (Apoc.)
BOOGEY MAMBO RAG
…Nevastă mea era s o păţească rău. E, biata (ori era, cine ştie ce o fi păţit de atunci), funcţionară la CSP şi membră de partid… Aveau o şedinţă, de partid, într o după amiază în clădirea cea nouă din Calea Victoriei, unde geamurile ocupă câte un perete întreg… Îi spune Marcellus lui Demetrios… Când stai în camerele alea ai impresia că eşti afară şi că poţi atinge cerul cu mâna. S a pornit o furtună îngrozitoare, cu tunete şi cu fulgere care cădeau jur împrejur. Mi a povestit ea, cerul era încontinuu brăzdat de lumini care parcă te orbeau şi ţi crăpau ţeasta… Habar n are nimeni de cum se face budinca de griş, dacă vrei îţi dau eu adevărata reţetă… Tema şedinţei era ateismul, erau acolo în jurul mesei vreo cinşpe douăzeci şi deodată trăzneşte undeva pe aproape de tot şi un fulger despică bezna de s ar fi zis că i sfârşitul pământului… Nevastă mea, moldoveancă, credincioasă, îşi face o cruce cât toate zilele şi numai ce scapă: Doamne ajută ne!… Au izbucnit toţi în hohote de râs… Oameni de treabă, n a avut nicio neplăcere, cu toate că, de… în plină şedinţă şi ncă şedinţă de partid consacrată ateismului şi luptei împotriva superstiţiilor… A râs apoi şi ea… Oameni de treabă… Îi zice Ligiei Marcellus…
– Când oamenii şi L închipuie pe Dumnezeu, ei (vezi Bhagavad Gita) îl numesc taur, tigru, puternic…
Când Dumnezeu vine printre oameni în lume, El le spală picioarele.
– Lecţia creştină a detaşării şi indiferenţei faţă de acele mărunţişuri care pentru atâţia oameni constituie însăşi urzeala şi fondul vieţii lor – precum şi faţă de consecinţele faptelor noastre bune – e întărită de povestea din Pateric: a paltonului de blană dăruit unui cerşetor de un bogătaş care ieşea de la biserică şi pe care milostivnicul în aceeaşi zi îl vede purtat de insul căruia cerşetorul i l a vândut spre a se duce să se îmbete. De ce te necăjeşti şi de ce te frămânţi? îl ceartă Domnul în vis pe bogătaş (care se culcase cu inima plină de amărăciune), mi ai făcut un dar şi l am primit. Nu vezi? paltonul îl port Eu. Ce mai vrei?
Diavolul întruna ţine să ne demonstreze că nu merită să facem binele şi orice faptă bună a noastră ne o întoarce în supărare. Dar noi trebuie să ştim că nu oamenilor le facem binele, ci lui Hristos. Pe El Îl îmbrăcăm, Lui Îi dăm să bea, la El mergem în vizită când e în temniţă ori la spital. Reacţiile milostiviţilor nu ne interesează. Îi priveşte. Nu medităm îndeajuns asupra înţelesului expresiei Bogdaproste, Dumnezeu să primească! Trebuie înţeleasă literal.
