Paris, Iulie 1938
Piaţa Concordiei pare şi mai uriaşă în această dimineaţă toridă; e atât de puţină lume şi circulaţia e atât de redusă. Cerul, de cald ce este, s a făcut alburiu, şi aerul sclipeşte, ca diamantele.
În pavilionul din dreapta grădinii Tuileriilor, când intru, dau de umbră, dar nu şi de răcoare. Nuferii lui Monet mă împresoară din toate părţile, circular, flori de opulenţă şi de lingoare, secretând răsfăţuri tainice. Am pătruns în împărăţia Melisandei şi a Isoldei, a fetelor de rege aplecate pe ghizdurile adâncilor fântâni, a jupâniţelor ce şi caută chipul în zâmbitoare oglinzi viclene. Aici, înăuntru, pâcla e mai mare decât afară şi din apa şi florile pictate se desprinde o nematerialnică aromă ce cheamă, nepăsătoare, spre filtruri ticluite şi otrăviri încete. Zăbovesc mult în muzeu, supus şi eu nemuritoarei vrăji.
La ieşire, de dincolo de Sena, mă atrage tenda albastră a unei cafenele mici, cu mese pe trotuar. Locul pare a fi răcoros şi perspectiva unei băuturi reci şi tari mi e dulce. O băutură? Dar nu un Pernod, reclamele din ziare şi de pe ziduri cu Et un Pernod pour Arthur mă îngreţoşează. Arthur: cu mustaţa lui bleagă şi trufaşă, cu aerul lui de mijlociu Francez deştept şi sigur de el! Fac greve, ocupă uzine, au vacanţe plătite, vor salarii mai mari şi pensii după legea veche, treaba Statului că d’aia i Stat, le trebuie câte o juma’ de vin la fiecare masă, şi câte un aperitiv – cât de bine ştiu ce vor şi cum se cade a fi trăită viaţa. Dar mai e unul, tot cu mustaţă, în vecini, care nu bea alcool şi nici nu mănâncă carne, şi care despre viaţă concepe alte păreri. Şi poate că l duce gândul spre oraşul acesta cu galantare subtil împodobite, delicioase localuri, tainice baruri şi îmbietoare cafenele ca aceasta la care mă aşed şi unde i atât de bine la umbră; de unde Piaţa Concordiei şi rue Royale şi Madeleina cu obeliscul se arată privirii atât de pline de bunăvoinţă şi graţie, iar Câmpiile Elizee, spre stânga, se întredeschid cât e nevoie ca să ispitească.
N. Steinhardt, Jurnalul fericirii. Manuscrisul de la Rohia, îngrijirea ediţiei, compararea variantelor, note, addenda şi indice de George Ardeleanu, Mănăstirea Rohia – Polirom, 2012
– Hristos ne a dăruit libertatea: ne a scos de sub blestemul legii şi din robia păcatului. Ne a manumis ca n dreptul roman şi ne a consfinţit cavaleri ca n evul mediu bătându ne pe umăr cu spada botezului şi poruncindu ne: ridică te, om liber, şi fii liber!
– La liceul Spiru Haret religia am făcut o cu preotul Gheorghe Georgescu, paroh al bisericii Sf. Silvestru, lăcaş de mari proporţii situat într un liniştit cartier de burghezie bucureşteană mijlocie. Clopotniţa bisericii, pe sub care se trece în strada arhaic denumită a Oltarului, adaogă pitorescului şi vastităţii aşezării.
Eram în clasă patru şcolari de rit mozaic; ceilalţi trei, spre a fi scutiţi de orele de religie creştină, au venit cu certificat de la rabin cum că primesc instrucţiunea spirituală în cadrul câte unei sinagogi. Eu unul am devenit elevul preotului Georgescu Silvestru; luam numai nota zece, spuneam Tatăl nostru la începutul şi la sfârşitul orei de curs şi mă închinam. Preotul mă iubea (cred că i ar fi făcut plăcere dacă aş fi cerut botezul) şi nu pierdea prilejul de a mă vorbi de bine clasei. Era un om înalt şi voinic, sfătos şi glumeţ, cu barbă mare bătând spre roşu, proprietarul unei frumoase clădiri din vecinătatea bisericii sale şi al unei vii producătoare de vin de calitatea întâi; vechi şi statornic liberal, era şi om de viaţă, iubitor de mâncare aleasă (îndeosebi de sarmale), de băutură şi de taifas; ocheadele pe care i plăcea să le arunce (nu fără discreţie) cucoanelor pe stradă se pare că nu se alegeau întotdeauna numai cu urmări platonice. Pe naţional ţărănişti nu i putea suferi; odată, cătrănit de cele ce vedea şi auzea, a exclamat de pe catedră: mai bine să l văd ministru al cultelor pe un jidan de treabă de al nostru cum e Steinhardt decât pe un papistaş de al lui Maniu.
Desigur că raportat la idealurile de astăzi şi la concepţia despre duhul preoţiei în lumea ecumenismului şi aggiornamentului figura popii Georgescu pare pierdută în brume deformante. Catolicii şi protestanţii l ar înţelege greu. Dar ţinea de o societate anume, de o anume tradiţie orientală a preoţiei de mir (nu a călugăriei) în care nu se realizează (şi nici nu sunt urmărite) înaltele perfecţiuni mistice, dar se găsesc oameni cumsecade şi de trebuinţă semenilor lor. Preotul Georgescu, de altfel, avea o inimă de aur, vorbea şi cânta de ţi era mai mare dragul şi nu cred să fi fost capabil de a păstra supărare cuiva mai mult de cinci minute. Nu, de dragul cucernicilor mireni şi prea cuvioaselor mirene, nu voi osândi în numele purităţii absolute pe fostul meu profesor, lipsit de unele din virtuţile şi însuşirile cerute de o nouă şi mai exigentă, mai pe drept exigentă viziune a misiunii preoţeşti, dar înzestrat cu multe din acele trăsături care făceau din viaţa românească de altădată un mic „paradis general“ şi care în orice caz nu au făurit o eră istorică aşezată sub semnul criminalităţii, duşmăniei şi concentraţionismului.
Păstrez – cu toate că îmi fac şi eu, ca şi contemporanii mei, o mai stringentă opinie despre viaţa clericilor – o amintire duioasă şi recunoscătoare omului acestuia care şi a avut desigur rolul în complicatele meandre (nu întâmplătoare, cred) prin care am trecut fără prea mari zguduituri de la întuneric la Hristos.
Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decât poate credeţi voi.
