Sofismul celor „cinci moduri de producţie“
După 1948, istoria se învăţa în România în felul următor: orice copil afla la şcoală că istoria omenirii este succesiunea câtorva „orânduiri sociale“ sau „moduri de producţie“. Şi anume: comuna primitivă, sclavagismul, feudalismul, capitalismul şi, iată, prezentat triumfal pe toate căile şi având deja în URSS un trecut glorios de 30 de ani, proaspăt apărutul socialism. El era varianta embrionară a comunismului „în care vom intra“. După el, timpul istoriei se va închide asupra lui. Omenirea va zburda pe o pajişte a eternităţii istoriei. Nu vom fi nemuritori, dar vom fi cu toţii fericiţi şi egali. Şi, cu toţii, genii.
Acest mod de a înfăţişa istoria semăna cu o casă-vagon: treceai dintr-o cameră în alta până ajungeai – şi te instalai acolo pentru totdeauna – în ultima cameră. Punctul-terminus al istoriei era încăperea aceasta în care, odată ajuns, te pomeneai în raiul terestru.
Între primele patru camere şi ultima era o mare deosebire: primele dădeau una din alta, printr-o arhitectură care se alcătuise spontan, prin simpla dezvoltare a „forţelor de producţie“ care generau, prin chiar nivelul lor, anumite „relaţii de producţie“. Specifică acestor orânduiri pre-comuniste era creşterea lor organică. Ele se dezvoltaseră în succesiunea lor aşa cum un copac trece de la vârsta de puiet la cea de arbore matur. Ca să se nască, ele nu fuseseră generate de proiecte politico-economice gândite mai întâi în detaliu şi introduse apoi în realitate. Nici nu e de mirare că arătaseră cum arătaseră: pline de tot soiul de nedreptăţi şi bazate, toate, pe „exploatarea omului de către om“. Nimeni nu construise „ştiinţific“, într-un laborator al gândirii economice, feudalismul sau capitalismul şi de-asta se şi-nfăţişau ele aidoma merilor sălbatici crescuţi la margine de drum.
Pleşu, Liiceanu, Patapievici,’”o idee care ne suceşte minţile”, Humanitas, 2014
Dar, erai tentat să întrebi, nu reuşise oare capitalismul, la capătul acestei creşteri organice a omenirii, să obţină un raport optim între producerea bunurilor şi desfacerea lor pe o piaţă a liberului schimb? Nu regla oare „mâna invizibilă“ a lui Adam Smith, cu o graţie desăvârşită, raportul dintre producţie şi nevoile de consum? Nu se putea spera că, prin reforme şi rafinări juridice, financiare şi politice succesive, aceasta avea să fie forma economică matură şi optimală a societăţii umane, modul nostru natural şi ideal de a trăi laolaltă? Nu se obţinuse oare în câteva dintre ţările Occidentului, pentru toţi membrii societăţii, o calitate decentă a vieţii?
