Ca să definesc portretul celui sedus de comunism, aş adăuga faptul că, în Vest, dar şi la noua generaţie de aici, avem de-a face cu oameni care nu au păţit nimic. Pe care opţiunea lor nu i-a costat nimic, nici puşcărie, nici exil, nici spaimă. Demonstraţiile care se fac în Vest sunt un fel de chermeze. Dacă făceai o demonstraţie în 1987 în România, o păţeai. Dacă faci o demonstraţie în Berlin, indiferent ce spui, e un prilej să te mai vezi cu prietenii, să mai ieşi la o bere. E o chestie destinsă, simpatică.
Pleşu, Liiceanu, Patapievici,’”o idee care ne suceşte minţile”, Humanitas, 2014
Ce e de făcut? Răspunsul meu e defetist. Nu e nimic de făcut. E bine că există Sighet, e bine că există Şcoala de Vară, că dumneavoastră veniţi aici şi că vă interesează ce se spune aici. Din punctul acesta de vedere, ce au făcut Ana Blandiana şi Romulus Rusan, cu toţi cei care îi ajută, e o încercare splendidă, dar disperată de a face prezentă o interogativitate măcar, o problemă. În ce măsură asta va da rezultate e greu de spus.
Lustraţia, care pare să apară la orizont, nu cred că e o soluţie. E târziu. O să scăpăm de vreo patru inşi şi o să scăpăm şi de unii de care nu vrem să scăpăm. Eu nu cred că o să fie lustrat Bondrea, de pildă, rectorul de la „Spiru Haret“, pentru că nu e într-un post lustrabil. Or, el formează generaţii întregi de tineri acolo. A fost şeful de cadre de la Ministerul Învăţământului sub Ceauşescu. I-a făcut diplomele dnei Ceauşescu. O să fie lustrat mai curând Răzvan Ungureanu, că a fost în tinereţe utecist. Procesul comunismului – n-a ieşit. Pe de altă parte, Mircea Vulcănescu, cu vorba lui „să nu ne răzbunaţi“, n-are audienţă.
Daţi-mi voie să închei cu o anecdotă, cu o întâmplare trăită de mine. Eram la Ministerul Culturii în ’90, când mi-a făcut o vizită nevasta lui Niculescu-Mizil, care tocmai fusese arestat. Întâi fuseserăm colegi în guvernul provizoriu, după aia, brusc, s-au pus pe masă stenogramele de la ultima şedinţă a Comitetului Central. A fost găsit vinovat de instigare la omor şi l-au arestat. A venit nevastă-sa la mine să-mi spună: bărbatul meu se chinuie în închisoare, am necazuri, copiii nu mai au serviciu, v-am adus un memoriu din partea lui. Eram în momentul acela într-o convorbire cu Stere Gulea. Şi vă spun drept că am avut o senzaţie foarte proastă. Mi-am spus: aici avem o familie care este catastrofată de faptul că tatăl familiei e în situaţia în care e. Refacem ciclul ăsta al răzbunării, ne purtăm cu ei cum s-au purtat ei cu noi? Eram stingherit. Stere Gulea mi-a spus: „Greşeşti că eşti stingherit. Ei n-ar fi fost stingheriţi şi n-au fost stingheriţi când au făcut orori. Comiţi un exces sentimental“.
Mi s-a părut că Stere Gulea e prea radical. După care am citit memoriul lui Niculescu-Mizil. Memoriul avea trei idei. În primul rând spunea: sunt nevinovat, mi se face un proces politic. În pasul doi se adăuga: nu numai eu sunt nevinovat, toţi membrii CC sunt nevinovaţi, li se face un proces politic. Finalul era apoteotic: nu numai membrii CC sunt nevinovaţi, comunismul în întregul lui e nevinovat. I se face un proces politic. Citind acest memoriu mi-am dat seama că nu e nimic de făcut…
