Mi-a venit ideea să scriu despre iluzii.
De ce nu, mi-am zis, în fond toată traversarea asta pe care o considerăm viaţă se întâmplă într-un car cu iluzii : imaginative speranţe, dorinţe, căutări, ba chiar interpretări, traduceri mai mult sau mai puţin oneste a ceea ce vedem, intuim, recapitulăm ori pur şi simplu lăsăm să intre şi chiar să iasă de sub coviltirul protector – car, de! – şi par a fi necesităţi indispensabile…
« *vântul nici nu-mi ia nici nu-mi aduce
scrie de beat ce e unei fete batrâne« …
deschidere fără echivoc într-o incursiune intitulată iluzie.
Iluzie?
Mi se pare totuşi o trapă, o cursă camuflată de interes ideea mea de a solicita iluzia ca termen interpretativ, de a-i atribui un spaţiu determinant atunci când ea este, de fapt, o volatilă curiozitate umană, speculativ structurată de nesiguranţe, eventuale spaime şi poate chiar curiozităţi…din alea pe gaura cheii aşa ca să nu afle nimeni că iţi bagi nasul unde nu-ţi fierbe oala.
Sigur că-i o trapă, ce zic, o parşivenie recapitulativă către care te îndrepţi cu bună ştiinţă, răscoleşti întrebări acumulate conştient sau nu şi bineînţeles rămase fără răspuns, dar ceea ce-i realmente remarcabil este abila disimulare a acceptării, un fel de joc şotronic; sari dintr-o casuţă într- alta obsedat de grija de a nu călca alături.
Eh! Vorbe!
Realul îmi contrazice toată această rătăcire speculativă, o să-mi ziceţi, iluziile sunt numai o oblojeală de moment, aia necesară când sărim din lac în puţ, un bandaj amărât încropit din resturi mai mult sau mai puţin higienice, dar resturi oricum…iluzia posibilului imaginar fiind doar şansa de a sări peste adevăr şi a ne instala cât de cât verosimil pe acel « no man’s land » de care putem dispune şi în care încercăm supravieţuire…chiar dacă sună cam exagerat spus.
Chiar credem ?
N-avem decât să aruncăm o privire în lumea copilăriei şi, capabili sau nu să o reinventăm, înţelegem că ea este cea care ne-a cultivat iluzia şi ne-a învăţat să curăţim faţa realului de impurităţile poticnelilor şi eventual chiar s-o recompunem. …Un imperiu de umbre populează ceea ce ar părea numai a fi adevărat, o armată de imagini în mişcare continuă structurează trăiri îmbibate de satisfacţii secrete, sacre cumva, mintea copilăriei rătăcind firesc între posibil şi imposibil, între atingerea imediată şi chemarea deschiderilor fără limită.
Ori…
N-avem decât să ne amintim că mai totdeauna suntem frumoşi, deştepţi, plini de talent, capabili, de neînfrânat când vrem şi chiar slabi de înger când ne e cald, aşa pregătiţi să străbatem până şi cei o mie de ani de percepţie existenţială incluzând, evident şi hergheliile de cai verzi pe pereţi.
N-avem decât să punem faţă-n faţă ceea ce am dorit cu ceea ce am descoperit dorind, să confruntăm soliditatea călcăturii cu alunecările alăturea cu drumul, să punem în balanţă cititul în stele cu păşirea gândului şi vom înţelege iluzia, iluziile de fapt, ca pe o oază regenerativă, fără ea o sete continuă ne-ar ţine în chingile unei existenţe seci.
Şi atunci, de ce iluzii?
Poate pentru că vine toamna, poate pentru că poticnelile vieţii ni le aduc aproape, poate pur şi simplu pentru că eu am nevoie de ele acum.
*Dan Petruţ Cămui
