Categoric data de 15 septembrie 1981 nu a fost cea mai fericită zi de deschidere a anului școlar pentru conducerea Școlii Generale numărul 4 din Sibiu, care urma să-l primească pe subsemnatul în clasa a I-a B, din secția germană. Necazul nu eu l-am provocat, ci vremea. Si n-a început să plouă la ora 8, ci puțin mai târziu, astfel că au trebuit să renunțe la festivitate după ce și-au strâns toți cei 1700 de elevi cu părinții aferenți și să ne înghesuie pe toți bobocii în curtea mică a școlii, după care să ne trimită fără alte formalități în clase.
Ardelean dotat cu simțul memoriei, dar și cu un FED (aparat sovietic de fotografiat), tatăl meu a imortalizat pe peliculă câteva momente de început ale școlarității mele. Întâmplător chiar prima fotografie, din curtea școlii, am adus-o cu mine în noua viață, cea de la București, și regăsesc în ea numai figuri cunoscute. În prim-plan, subsemnatul, în uniformă regulamentară, cu un zîmbet care se vrea protocolar pe față și cu un buchet de gherghine producție proprie în mână, înconjurat de patru fete: imediat în spatele meu Christiane Pitters, nepoata directorului-adjunct, acum plecată în Germania, după ea zâmbind de sub o claie de păr, Cristina Telegdi, pe care n-am mai întâlnit-o de la absolvirea generalei, apoi Astrid Ognert, la fel emigrată în 1990 și, din nou în prim-plan Dana Popoaie, vecina mea de la etajul șase, și ea plecată din țară.
Mi-e greu însă să-mi amintesc de prima mea învățătoare, care ne-a fost alături doar până în primăvară, când s-a decis să ceară aprobare pentru emigrare și a fost exclusă din învățământ, fiind trimisă de regim muncitoare necalificată la fabrica de ciorapi. Presupun că acolo a ajuns, pentru că cinci ani mai târziu același lucru l-a pățit profesoara noastră de engleză. Cu toate acestea, păstrez primei mele învățătoare o amintire neprețuită. Eram în clasă cinci stângaci, iar pe vremea aceea nici pomeneală ca un stângaci să nu scape de ”îndreptare”, aproape totdeauna prin constrângere. Femeia aceasta ne-a întrumat cu mult tact și cu ajutorul unei păpuși pe nume Kasperle (Bulă, în germană), întâi pe calea compromisului, cu un ”Ce-ar fi acum să scriem cu toții cu mâna stângă, după care cu toții cu mâna dreaptă?”, apoi pe calea cuvenită fiecăruia. Din cinci am rămas doi stângaci, Margrit, exclusiv stângace, și cu mine, fericitul posesor al abilității de a mâzgăli hârtia la fel de urât atât cu stânga, cât și cu dreapta. Nu-mi amintesc nici fața, nici numele acestei zâne bune, dar îi rămân în veci recunoscător pentru norocul de a-mi fi pus creionul în amândouă mâinile.
