A New Literary History of America, girată de Greil Marcus şi Werner Sollors, publicată în 2009 de Harvard University Press, oferă, probabil, cea mai spectaculoasă privire asupra literaturii din Statele Unite, de la prima menţionare a numelui (adică din anul 1507, când vocabula „America” apare pe o hartă a cartografilor Ringmann şi Waldseemüller), până la alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte (în mod sugestiv, momentul e ilustrat nu prin texte, ci prin imagini: ca şi cum, începând cu anul 2008, forţa cuvântului scris s-ar fi diminuat în favoarea imaginii.)
Sunt puţine evenimente literarpolitice pe care această lucrare, căreia eu unul îi reproşez doar o anumită fascinaţie a corectitudinii politice, să le fi omis. Unul dintre acestea e numele lui Harper Lee şi a faimosului ei roman To Kill a Mockingbird („Să ucizi o pasăre cântătoare”). Literal, mockingbird descrie un grup de zburătoare din familia mimidelor, înzestrate cu harul de a imita sunetele altor păsări sau chiar ale insectelor şi animalelor acvatice.
Să fie limpede de la bun început: cartea nu e o capodoperă. E doar un roman bine scris, ce aduce în primplan câteva teme fierbinţi ale istoriei contemporane: segregaţia, rasismul, violenţa şi violul, plăgi vii ale Americii din anii Marii Depresiuni – şi nu numai. Nu e de mirare, aşadar, că a devenit un gigantic hit comercial. Nici critica nu l-a ignorat. Apărut în vara lui 1960, primeşte Premiul Pulitzer în 1961 şi e transpus cinematografic în 1962. Filmul e recompensat, la rându-i, cu Oscar. Identificăm, aşadar, toate ingredientele Visului American: succes instantaneu şi fulminant, glorie planetară, bogăţie, celebritate. Lawrence Buell, în recentul studiu The Dream of the Great American Novel (Belknap Press, Harvard, 2014) pare să deschidă o portiţă pentru naraţiunea avocatului Atticus, a băieţoasei Scout şi a enigmaticului Boo Radley. Şi totuşi, Greil Marcus şi Werner Sollers n-au considerat necesară menţionarea autoarei nici măcar în lista bibliografică a Istoriei lor. În ce priveşte anul cultural 1960 în Statele Unite, cei doi editori selectează filmul lui Alfred Hitchcock, Psycho, şi, în mod bizar, dar caracteristic, descrierea celor unsprezece zile în care proprietarii lui National Football League s-au dat de ceasul morţii pentru a-l desemna pe înlocuitorul lui Bert Bell la conducerea instituţiei.
Harper Lee se înscrie şi în lista autorilor care au publicat în timpul vieţii un singur roman: de la Anna Sewell, cu a sa Black Beauty, din 1877, Emily Brontë şi Wuthering Heights, din 1847, Margaret Mitchell cu Gone With the Wind (1936), Ralph Ellison şi Invisible Man (1952 – e drept, după moarte, a apărut şi Juneteenth, bazat pe imensul manuscris lăsat neterminat), şi până la contemporanul nostru, John Kennedy Toole, autorul hiperamuzantului A Confederacy of Dunces (1980). După criteriul genului – romanul –, pot fi adăugaţi în aceeaşi serie şi Edgar Allan Poe, cu Gordon Pym (1838) şi Oscar Wilde, cu al său Dorian Gray (1890), ori Boris Pasternak cu Dr. Jivago (1957).
Un element suplimentar o particularizează pe Harper Lee: romanul ei e, alături de Ulysses al lui James Joyce, singura carte care beneficiază de o dată calendaristică proprie. 16 iunie – ziua din 1904 în care Joyce a plasat subiectul cărţii – a ajuns deja o sărbătoare la scară mondială. Întâmplările culturale legate de Bloomsday sunt atât de populare încât, în ultimii ani, au devenit programe cvasi-obligatorii ale ambasadelor Irlandei în lume. În vara lui 2010, când s-au aniversat cincizeci de ani de la publicarea cărţii, To Kill a Mocking Bird s-a bucurat de un tratament asemănător. Mica localitate Monroeville, din Alabama, inspiratoarea lui Harper Lee pentru fictivul Maycomb, a devenit epicentrul unor activităţi nemaiîntâlnite în viaţa molcomă a celor vreo şase mii de locuitori: târguri şi licitaţii cu obiecte de artă, mâncare specifică zonei, vizitarea locurilor istorice importante etc. Punctul central l-a constituit lectura-maraton a cărţii lui Harper Lee. Acelaşi lucru s-a petrecut în alte cincizeci de locuri din Statele Unite.
Desenul general e însă mai complicat. Născută în 1926, Harper Lee a ajuns la vârsta de 88 de ani şi e într-o stare de sănătate precară. Prietena din copilărie a lui Truman Capote a cunoscut în ultima vreme toate formele de suferinţă imaginabile. În 2007 – când a primit din partea lui George Bush jr. the Presidential Medal of Freedom – un atac cerebral i-a deteriorat, se pare iremediabil, sănătatea, fiind obligată să părăsească New York-ul (pentru ea, locul anonimatului păzit cu străşnicie), revenind în oraşul natal. Pierderea aproape totală a memoriei, a văzului şi a auzului au transformat-o într-o infirmă dependentă de grija altora. De altfel, ea a refuzat să aibă orice legătură cu celebrarea romanului.
Iată însă că Harper Lee a devenit eroina unui scandal fără precedent. Deşi complet imobilizată, comunicând cu lumea cu extremă dificultate, romanciera a dat în judecată muzeul din Monroeville. Motivul: „exploatarea celebrităţii ei şi a prestigiului cărţii premiate cu un Pulitzer fără ca autoarea să primească niciun fel de compensare”. Se înţelege, bănească. Veţi spune că Harper Lee, o femeie bătrână, internată într-un azil, are toate motivele să pretindă o răsplată pentru beneficiul adus comunităţii. Se prea poate. În acelaşi timp, Harper Lee e extrem de bogată, deoarece romanul ei continuă să se vândă cam într-un milion de exemplare anual.
Situaţia e cu atât mai stranie, cu cât Harper Lee s-a ferit toată viaţa de orice publicitate, trăind într-o izolare deplină. Detaliile scoase la lumină de jurnalişti indică nişte malversaţiuni ale surorii sale mai mari, Alice Lee, care, ajunsă la vârsta de 103 ani, e încă plină de energie. Mai trebuie spus că muzeul din Monroeville beneficiază în egală măsură de pe urma faimei lui Truman Capote. Şi probabil nu e o întâmplare că plângerea surorii centenare a fost depusă de un avocat căsătorit cu o rudă apropiată a lui Capote. Ceea ce pare să sugereze că ne aflăm în faţa unui „balon de încercare”. Nu e exclus ca în viitorul apropiat paşnicul orăşel din Alabama să cunoască un alt episod de tristă faimă.
Până atunci, localitatea e împărţită între cei (puţini) care susţin demersul scriitoarei şi cei care consideră că lăcomia manifestată de acesta (sau, mai bine zis, de apropiaţii ei) va aduce mari daune muzeului. La rândul ei, conducerea instituţiei consideră că e vorba de o acuzaţie „falsă” şi „nedemnă”, deoarece comunitatea îşi manifestă doar respectul şi dragostea pentru o persoană care a adus faimă oraşului. Anual, peste 30 000 de vizitatori admiră locurile unde s-au petrecut scenele descrise în Să ucizi o pasăre cântătoare. Mesajul generos al cărţii e însă grosolan compromis de procesul ce o are drept eroină (probabil involuntară) pe Harper Lee. Din sumele obţinute pe biletele de intrare, precum şi din vânzarea de fotografii şi obiecte ce evocă lumea romanului sunt plătiţi – cât se poate de modest – câţiva cetăţeni ai urbei. În caz că acuzatorii vor câştiga procesul, analele vor înregistra faptul incredibil că romanul unei scriitoare din Alabama a cauzat trimiterea în şomaj a mai multor oameni.
Nu e prima oară când urmaşii unor artişti celebri aruncă o pată de murdărie pe blazonul strălucitor al creatorilor. S-a vorbit despre o molimă a categoriei generice a „văduvelor abuzive”. E dreptul lui Harper Lee să se plângă, aşa cum a făcut acum câţiva ani, că în jurul romanului s-a dezvoltat o adevărată „industrie de tricotaje” (aluzie la tricourile şi imprimeurile cu numele romanului). Dar e şi dreptul unui muzeu de a reflecta istoria din care, cu sau fără voia ei, Harper Lee face parte.
În lumina celor de mai sus, decizia lui Greil Marcus şi a lui Werner Sollors de a nu o include în Istoria lor are aerul unei puneri la punct… preventive. Sau chiar a unei răzbunări avant-la-lettre.
articol aparut in Romania Literara
