Trei lumi în care (nu) se luptă pentru (a)normalitate altfel – Când spațiul, uneori, e mai puternic decât timpul

Sunt lucruri în privința cărora ar trebui să rupem legătura cu tradiția. Nu e mai puțin adevărat că educația clasică, rigoristă, a fost asumată orbește și practicată cu înțelepciunea sumisiunii față de moșteniri din vremuri imperiale, dând vina pe religie, cutume, subterfugii antropologice, superstiții de calendar pentru toate eșecurile și lipsa voinței de putere de care am dat dovadă. Ca oameni, ca parteneri, ca părinți, ca ceea ce societatea ne-a obturat în devenire, punându-ne eticheta de formatori, eșafodând sâmburii unui nucleu paideic. E un cuvânt care pentru unii a dispărut din dicționar, iar pentru alții nici nu merita scris acolo vreodată. Pentru că este utopia unei lumi în care convenția înseamnă resemnare, în vreme ce educația, aceea comună, de viață, a fost coborâtă la rangul de orbire.

În secolul XXI, sunt locuri în care „patriarhatul domestic” nu s-a democratizat. Citesc rareori presa, mea culpa, sunt un actor civic indiferent, puteți spune și asta, dar grozava bătaie de joc a titlurilor aldine în care imperativul stuporii, al uimirii și al sublimului în versiunea grandorii absurdului încolțește oriunde. E breaking news că se schimbă vremea, tot atât de suprinzătoare va fi moartea unui copil și recenta achiziție a unei vedete. Unde, prin achiziție, puteți înțelege orice, de la „resurse umane” la „mici plăceri pământești”, mereu cuantificabile. Dar problema nu e asta, cât mai curând felul grotesc în care viața se consumă la periferia acestor idei de consum, într-o piață de practici în care tradiția încă mai dictează, regional, că o femeie bătută trebuie să își ducă crucea. Responsabilă pentru această zicală în exercițiu ar trebui să fie, per se, biserica, vor spune unii, mai rigoriști în blamarea instituțiilor. Alții, mai „maleabili”, vor spune, mai sec, religia. Ideologic, am putea spune că aici joacă subiectivismul și relativismul etic, mână în mână. Majoritatea uită zidul de rușine iscodită a celor care nu au voie să facă haz de asta pentru că nu se dorește ca lumea să știe. Din pricina aceasta, nu spui că ai divorțat, nu ceri ajutor pentru ultima palmă, și mai mult decât atât, nu ceri ajutor- nu pentru tine, ci pentru copiii care stau și privesc la felul în care tradiția își spune cuvântul pe bătătura lor, în fiecare zi. Aici e lumea a treia. Culpa folclorului e cea mai mare. Nu confesiunea, nu cultura, nu societatea. Ci cutuma moștenită, îmblânzirea penibilului prin îngustarea cercurilor de semnificație a binelui și normalului, umanismul de stradă, în care femeia și bărbatul sunt exponenții a două lumi concentrice. Ghiciți voi cine înghite pe cine. Adică, aici băltește durerea și din nefericire, prostia. Undeva, la mijloc, cu aer de urbă, oamenii întemeiază centre de urgență. Vor fi locuite de cei care sunt asupriți, care „și-au dus crucea” până când aproape au văzut moartea cu ochii sau puterile i-au părăsit. Sunt primiți aici din momentul în care „nu au mai putut”. În lumea de primă mână, în pătura rafinată de ideologii și mici moșteniri așa-zis paideice, sunt marile societăți planetare de binefacere și bunătate, cu „ambasadori” ai binelui și hedonismului elevat. Aici, în fabricile de „prevenire” a dezastrelor din celelalte două lumi învecinate, o vedetă, în calitatea ei de mic idol apus, militează printr-un program redactat pe puncte pentru binele copiilor din lumea întreagă. Mulți se întreabă, dincolo de justa strategie de PR, de ce imaginea ei, care împrumută vocația apostolară și chipul unui concurs de frumusețe, nu e însoțită de figura unui copil autentic, palid, singurul care poate să explice, fără cuvinte, de ce se merită să lupți pentru normalitate.

Se vor găsi întotdeauna motive abstracte și practici imediate de justificare a oricărei catastrofe morale de pe lumea aceasta, sau ca să păstrez metafora și taxonomia, din oricare din cele trei universuri discutate mai sus. La fel de impersonal, se va spune de fiecare dată, blestemat fie „se-ul”, că oamenii nu au resurse. Nu au posibilități. Nu au alternative. Nu au spațiu de manevră. Nu au cunoaștere. Includeți pe lista infinită și faptul că nu au conștiință. Deseori, nici idei, pentru că tradiția noastră e deseori paideia mută.

Am învățat că feministele radicale se ascund în spatele lumii pretins tradiționale, în spatele societății cu Supraoameni și făpturi fragile, iar aici, vorba aristotelică are încă o dată cuvenita dreptate: să vedeți câte femei vor să fie tot una cu bărbații și totodată nu vor să le semene, când, de fapt, lucrurile ar fi mai simple dacă i-am privi ca actori complementari, nu ca oamenii unor lumi eminamente contradictorii. Am aflat că oamenii care coboară crucea roșie din calendar în dreptul lașității lor sunt cei care se simt confortabil într-un destin fabricat. Am înțeles că istoria anormalului este singura stare de normalitate a altei vremi, dar că spațiul, uneori, e mai puternic decât timpul. Când lumile periferice devin din acolo, aici, singura morală valabilă este aceea care poate da un răspuns întrebării: cu ce conștiință ai învățat toate astea, și mai cu seamă, cu conștiința cui? 

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *