Insomnia (XV)

Iarăşi Aprilie. Un Aprilie lung şi plin de boli. C8ilu’ ȋmi ţine isonul. S-a ȋmbolnăvit şi el. Din nou. Parcă mă doare sufletul când ȋi zăresc privirea gălbejită, când văd cum ochii lui căprui ȋncep să capete nuanţa unui gălbenuş de ou spart.
Se chinuie cu bacul. Ne chinuim cu toţii: şi eu, şi Carina, ȋl ajutăm cu ce putem. Fireşte, la română, mă ocup eu, acum lucrăm deja pe variantele propuse. La istorie, ȋnsă, deşi l-am tot lăsat să facă pe bravul mai ȋntreg semestrul, se bate cu piatra-n piept, dar e ȋncă departe de norocul lui Nastratin. Notele arată cu totul altceva, iar cât despre noroc, trebuie, they say, să-l ȋnvăţ că şi-l face singur. La logică ȋi voi plăti meditaţiile. Îmi convine aşa, e suficient că va trebui să ȋmpânzesc pereţii cu sinteze despre „România şi concertul oriental”, cu tabele ȋn care se face analiza ȋn paralel a Constituţiilor româneşti şi cu xeroxuri din te miri ce caiete de-ale mele mai vechi sau de-ale Carinei. De cărţile lui Djuvara sau de cea a lui Constantiniu, eu am vorbit, şi tot eu am auzit. Ele continuă să stea cuminţi, neatinse, în bibliotecă. Dacă i le pun în mână, se uită la ele ca la un instrument suprarealist, lipsit de instrucţiuni de folosire, şi, după vreo zece minute, adoarme cu cartea în braţe. Promite şi se face că plouă când ȋl ȋntreb. Iar acum, e şi bolnav pe deasupra. Stagnăm. De vreo trei luni, trebuia să-i tot sosească dosarul medical de la Suatu. I-am cerut transferul la medicul meu de familie din Cluj, din moment ce stă mai tot timpul la mine. Dacă mai pleacă din când în când acasă, o face doar în vizită şi se întoarce la fel de repede. Ai lui s-ar părea că nu fac decât să-l şicaneze şi să-i ceară bani.
Din păcate, Sebi mănâncă alandala, nu e de mirare că are mereu neplăceri cu stomacul, ȋi place să facă pe viteazul, se ȋmbracă cum ȋl taie capul, se răceşte uşor şi după aceea se roagă de mine să nu-l trimit dimineaţa la şcoală. Curvă şmecheră, ȋi zic. Mai ai o lună până la bac şi te ţii acuma de lucruri slabe. Dar ştiu, de fapt, că toată metamorfoza asta a lui, forţată să se nască cam de când mă ţin şi eu de capul lui să ȋnveţe, pare a fi ieşit deja din faza prelungită de cezariană şi a fi intrat, pesemne, în stadiul încurajator al primelor rezultate notabile. Ceea ce mă face să cred că unul dintre rolurile majore ale vieţii mele a fost şi acela de a-l ȋntâlni, ȋntr-un anumit moment al vieţii mele, şi de a-l ȋndrăgi. De a-l ȋnvăţa să dribleze câteva dintre imperfecţiunile acestei lumi, aşa cum am putut până acum, uneori incoerent, alteori grăbit. Respirându-i ȋn ceafă, purtându-l cu mine peste tot, de la festivaluri de teatru şi spectacole, până la meditaţii pentru bacalaureat, C8ilu’ a ȋnceput treptat să ȋşi modifice, să ȋşi ȋmbogăţească, ȋn ultimii ani, vocabularul, orizontul, ideile, şi să se re-inventeze.
Munca asta susţinută pare-se că dă roade pe toate planurile. Inclusiv în cel amoros. Îl sună gagicile din ce în ce mai des. Eu îl privesc distrat cum tot iese din cameră şi se ascunde cu telefonul prin bucătărie ca să nu-i aud, vezi doamne, conversaţiile lui donjuaneşti, reluate practic la fiecare cinci minute. …Ceapa ta de C8il!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *