În urma unei aventuri cu un bărbat mai în vârstă, Serena Frome, o studentă la Cambridge pe cât de frumoasă, pe atât de inteligentă, e racolată de MI5. Suntem în anul 1972. Războiul Rece e departe de a se fi încheiat. Legendarul serviciu secret britanic e decis să manipuleze scena culturală finanţându-i pe scriitorii care se exprimă critic față de comunism. Operaţiunea primeşte numele de cod Sweet Tooth. Cititoare avidă, Serena devine candidatul ideal pentru o acţiune de infiltrare în cercurile unui tânăr şi promiţător scriitor pe nume Tom Haley. La început, îi îndrăgeşte povestirile, apoi se îndrăgosteşte chiar de autor. Va reuşi ea oare să-şi ascundă existenţa dublă? Ca să iasă din această dilemă, Serena se vede nevoită să renunţe la regula de căpătâi a spionajului: să n-ai încredere în nimeni. De aici înainte, graniţa dintre realitate şi ficţiune se estompează. Lucru valabil şi pentru cititorul care descoperă în noul roman al lui Ian McEwan nu atât o poveste de spionaj, cât una despre trădare, duplicitate şi manipulare a adevărului şi, nu în ultimul rând, o poveste despre forţa nebănuită a scrisului. O extraordinară panoramă a tumultuoşilor ani ’70, profund marcaţi de atacuri teroriste, greve, penurie economică, fuste mini şi revoluţia sexuală, Operațiunea Sweet Tooth ascunde naraţiuni care se întrepătrund, finalul neaşteptat chemând la o nouă lectură, la fel de incitantă.
Operaţiunea Sweet Tooth. Dacă ar fi să defineşti în câteva fraze acest roman pe care l-ai tradus, în ce registru l-ai plasa?
În cel mai pur registru postmodern, să crape de bucurie Ihab Hassan și Linda Hutcheon jucându-se cu el. Că doar e un roman despre felul în care literatura ajunge să influențeze viața. Un roman despre spionaj a cărui miză nu e spionajul (sau mijloacele romanului de spionaj sunt altfel utilizate și deopotrivă parodiate), în care frontiera imaginarului și cea a realului se confundă spre năuceala dar și deliciul cititorului, pentru ca în final, după cum observa un recenzent, Ian McEwan să scoată din mânecă, la fel ca în Ispășire, un truc metaficțional major. E o scriitură hibridă, ca să folosesc iarăși un termen drag analiștilor fenomenului literar postmodern, căci McEwan topește în acest creuzet narativ povestiri și romane mai vechi, crochiuri ș.a.m.d., atribuindu-le alter ego-ului său romanesc. Și, pour la bonne bouche, avem parte de cameo-uri ale vedetelor lumii literare și editoriale: romancierul Martin Amis, Tom Maschler, celebrul editor de la Jonathan Cape care l-a descoperit pe McEwan, criticul literar și poetul Ian Hamilton, fondatorul revistei The New Review. În rest, ne e dat să descoperim cum scriitorul ne supraveghează destinele mai ceva ca un spion și se poate dovedi mult mai duplicitar decât acesta.
–
Textul lui McEwan este unul trepidant, misterios şi enigmatic, aproape cinematografic. Dacă ai fi regizor, care ar fi stilul unei adaptări pe ecran a acestui roman?
Din câte înțeleg, drepturile de ecranizare au fost deja cumpărate. Cum se va transpune pe ecran o carte despre cărți și scriitori care-și amăgesc cititorii? Aici va trebui să se arate inteligența scenaristului și a regizorului. Iar pentru a reda atmosfera sumbră a anilor ’70 în Marea Britanie, mi-ar plăcea ca din echipa filmului să facă parte și doi dintre artiștii de geniu care lucrat la Ispășire: directorul de imagine Seamus McGarvey și compozitorul Dario Marianelli.
A fi traducător înseamnă, înainte de toate, a fi în căutarea unei echivalenţe care ţi se refuză, ca un miraj al deşertului. Pare o întrebare banală şi mediocră. Dar cât de dificilă a fost traducerea de faţă?
Foarte dificilă. (Dar sper ca nu mi s-au refuzat toate echivalențele, măcar câteva să fi nimerit – aici se cuvin mulțumiri redactorului de carte, Ada Tanasă, care a vegheat să nu mă fac de râs). Ian McEwan este un stilist desăvârșit, noul Henry James al literaturii engleze, capabil, așa cum s-a spus, să se adreseze atât minții, cât și inimii. Și să se dedubleze până la ultima limită pentru a-și asuma perspectiva unui personaj narator feminin. În plus, am fost nevoit să mă documentez în varii domenii ca să nu risc să dau gherle: literatură, politica Marii Britanii în anii ’70, grupările anarhiste și paramilitare ale vremii, istoria serviciilor de spionaj. Ian McEwan e renumit pentru felul în care se documentează când scrie o carte, așa că nici traducătorul n-ar trebui să-l trădeze (îmi aduc aminte cum m-am văzut nevoit, când traduceam Sâmbătă, să apelez la ajutorul plin de bunăvoință al unui medic generalist și al unui neurochirurg). Poate de aceea apariția traducerii românești constituie un eveniment unic în lume: e singura carte care a fost scrisă mai repede decât a fost tradusă! Glumesc, dar de fapt n-a prea fost de glumă: întârzierile repetate i-au exasperat pe Bogdan-Alexandru Stănescu și pe Alin Croitoru, de îngăduința cărora am abuzat peste măsură. Sper să mă ierte. Iar celor care o vor citi, sper să le placă Operațiunea Sweet Tooth la fel de mult pe cât mi-a plăcut mie s-o traduc.
