ALEXANDER WAT — (…)
Aşadar, tortura timpului! De fapt, despre asta este greu să vorbeşti. Pur şi simplu nu văd acest lucru într-o formă discursivă. Timpul este o abstracţiune a lui Dumnezeu: durata. Imaginează-ţi, am primit scrierile Sfântului Augustin. Pentru că citeam întruna. Primesc un volum gros al Sfântului Augustin şi dau acolo peste reflecţii despre timp. Ştii volumul ăsta? Foarte înţelept. În general, Sfântul Augustin este un înţelept. El distinge trei forme ale timpului prezent. Timpul prezent trecut, timpul prezent curent şi timpul prezent viitor, ceea ce corespunde foarte mult cu trăirile mele. Pentru că, de fapt, eu trăiam în timpul prezent, în cele trei timpuri ale prezentului. Şi, în realitate, mi-a deschis ochii, după cum aveam să constat, că trăiesc exclusiv în timpul prezent, dar în cele trei forme ale timpului prezent.
Alexander Wat
Secolul meu.
Confesiunile unui intelectual europeanConvorbiri cu Czesław Miłosz
Prefaţă de Czesław MiłoszTraducere din polonă şi note de Constantin Geambaşu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Memorii.Jurnale
În schimb, în celula din Lubianka nu exista forma pură a timpului trecut sau viitor! Ăsta-i un lucru. Altul, poate şi mai semnificativ, ar fi că era cea mai mare lovitură dată socratismului. Pentru că Sfântul Augustin a plecat de la filozofia greacă, dar el a fost cel care a negat-o în modul cel mai radical (asta este părerea mea, spre deosebire de cea unanim acceptată). Folosind terminologia gândirii greceşti a distrus-o, a subminat-o, a anihilat-o la temelie. Există la el o asemenea formulare. Ce este timpul? Câtă vreme nu sunt întrebat, ştiu ce este timpul, dar, dacă mi se pune o asemenea întrebare, nu ştiu nimic! Aici tot Socrate e subminat în mod tăios. De fapt, mă abat puţin de la subiectul meu, fiindcă asta nu se referă direct la experienţele mele, dar, pentru că am vorbit despre Sfântul Augustin şi despre timp, e interesant să reamintesc acest lucru, fiindcă este semnificativ. În fond, nu se raportează numai la timp, acelaşi lucru se poate aplica iubirii, lui Dumnezeu şi poeziei. Foarte important. Schimbă complet orientarea gândirii.
no images were found
Anexă
(Materiale găsite printre hârtiile lui Wat
după moartea sa)
I. Despre religie: Lubianka 1941–Italia 1957
…Trăirile mele religioase nu au fost întrerupte la Lubianka, dimpotrivă, pulsau în mine mult mai clar, contractându-se şi dilatându-se, precum ritmul valurilor mării. Era o lume a trăirilor nocturne. Nu adormeam uşor, deşi, de aproape doi ani, mă obişnuisem cu lumina puternică, neîntreruptă, a becului de deasupra uşii, cunoşteam întunericul nopţii şi l-am trăit profund în câteva plimbări pe acoperişul Lubiankăi şi în alte câteva deplasări cu ciornîi voron, dar în esenţă nu puteam să mă prefac că nu există acea lumină. Ea era pentru mine o alegorie a ochiului NKVD care vede totul, neîncetat. Nu puteam adormi vreme îndelungată, uneori zăceam ore în şir cu mâinile întinse pe pătură şi deseori, în toiul nopţii, faptul că eram conştient de lumină mă trezea brusc. Astfel, ziua eram un raţionalist lucid, sarcastic, un observator batjocoritor, aşa cum mă cunoşteau colegii mei înainte de război, iar noaptea, la fel ca în celula din Zamarstînov, mă identificam cu Isus pe cruce şi aici eram printre bocitoarele de lângă crucea pe care era răstignit poporul rus, cei ca Taiţ şi popoarele subjugate. Eram printre ucenicii speriaţi, care se văicăreau. Un Toma, Toma Necredinciosul până la sfârşit, pe care Isus nu l-a lăsat să-i atingă rănile. Pentru că pe atunci nu credeam deloc. Îmi dădeam seama pe deplin de acel sos de iepure despre care se vorbeşte în Demonii, din care lipsea iepurele.*
Lumea nopţii era etanş închisă în mine ca într-o scoică şi aveam grijă să nu o desfac. Între „eul“ meu diurn şi „eul“ nocturn nu exista nici o comunicare. Nu era aici nimic schizofrenic, de vreme ce orice nebunie transpare în strecurarea în lumea exterioară a ceea ce ar trebui să rămână foro interno şi în întrepătrunderea dintre ele. Poate că, invers, era o pavăză în faţa nebuniei; cât de uşor era s-o iei razna am văzut în exemplul lui Dunaevski, a cărui nebunie constatam cu ochii mei cum se amplifică; şi azi, citind, îi observ dimensiunile în romanul lui Tarsis; în timp ce, invers, dualitatea (şi nu opoziţia) Siniavski–Terţ reda într-o anumită măsură şi mecanismul dedublării mele de atunci, căci, deşi în discuţiile din timpul zilei tăceam în legătură cu trăirile mele nocturne, între noi nu existau contradicţii, ele se potriveau ca două părţi ale unei bancnote rupte de conspiratori.
O duplicitate similară am observat în Polonia Populară într-un registru, ce-i drept, brutal: vechiul meu prieten, Leon Schiller, în timpul zilei cultiva un stalinism înfocat, ceea ce îl expunea la conflicte cu conducerea moderată a partidului, iar noaptea, acasă, zăcea spăşit în faţa crucifixului. Nopţile mele din închisoare nu erau o ispăşire, ci o completare şi o umplere a unei durate pustii, o substanţă grea.
Nu eram convertit, nu eram nicidecum credincios. Exista, e drept, trăirea lui Bach pe acoperişul închisorii şi epifania a ceva supranatural. Nu este esenţial că s-a întâmplat o singură dată, dar pentru că nu se lega de nimic, era ceva izolat.
În anul 1921 sau 1922, după o noapte de beţie cu Witkacy, care s-a încheiat în şanţ, după ce m-am trezit brusc în urma unui vis scurt, am intrat pe la cinci dimineaţa, era vară, în biserica Sfânta Cruce. Doar primele rânduri de bănci erau ocupate de femei în vârstă din popor şi de nişte domni distinşi, cu păr cărunt. În momentul în care am intrat, preotul rostea pe un ton de soprană: „Ierusalim, Ierusalim!“ Îndată mi-a răsărit în minte acea lamentaţie şi acelaşi cuvânt, rostit de două ori, singurul atunci, în intuiţia mea, pe care îl înţelegeam din incantaţia sacră. Dar abia acum acel bisericesc „Ierusalim“ se apropia de l’şanna haba’a be Jeruşalaim, cu care tatăl meu încheia în fiecare an cina pascală. În această lume de sărbătoare şi de sacralitate transpărea aceeaşi nostalgie după Ierusalimul pierdut.
Distinguo esenţial: spre comunism nu m-a împins setea de credinţă, ci imposibilitatea de a rezista până la sfârşit în faţa scepticismului absolut, şi, ca urmare, în faţa lipsei de noimă a existenţei. Astăzi, nu fără invidie târzie, mă gândesc la cei care, precum Camus, au reuşit să reziste cu bărbăţie stoică, chiar la cei precum Beckett şi imitatorii săi, care se tăvălesc în nonsensul existenţei cu acea preromantică delectatio morosa.
Repet, nu am fost credincios nici la Zamarstînov, unde mi s-a relevat necesitatea socială a religiei în sensul ei etimologic, singurul sens şi singura salvare din mizeria noastră. Mi-am exprimat starea într-o poezie nereuşită, transcrisă în anul 1962, o poezie care reda în mod infidel această stare de spirit, compusă în celulă în anul 1940: „Nu mă apăr de rugăciune, dar nu o ştiu“. În celula din Zamarstînov rugăciunea se afla ca într-o cristelniţă, dar pe mine nu mă accepta, sau, mai curând, pentru mine era uscată. A fost pentru mine o revelaţie evlavia tovarăşilor mei, a procurorului de la Tribunalul Suprem, a colonelului Słonecki, pe care-i admiram, dar mult mai mult evlavia ucraineanului, mai ţărănească, identificându-se mai mult cu legătura dintre un om şi celălalt, făcând din cei mânaţi aici întâmplător o comunitate de credincioşi. Mergând pe urmele multor critici ai societăţii polone, cum ar fi Stanisław Brzozowski sau Nałkowski şi atâţia alţii, vedeam în catolicismul polonez exclusiv bigotismul şi obscurantismul propriu unui Połaniecki sau Wołodyjowski*, moştenire a vremurilor triste ale Contrareformei. Catolicismul infantil prezent în paginile revistei Rycerz Niepokalanej1, al preotului Baka (pe care, nota bene, astăzi îl preţuiesc foarte mult) şi al preotului Pirożyński. Polonia nu a avut niciodată un Pascal sau un Newman, un Kant sau Kierkegaard, nu a avut bogoiskatelii** săi, iar încercările de a-L căuta pe Dumnezeu (Norwid, Brzozowski) au fost neizbutite, s-au cufundat în uitarea naţională ori s-au împotmolit în bizarerii ezoterice de genul Saint-Martin sau Towiański. Cât de uscăţiv cadaverică, de dogmatică este poezia Benisławskăi, de exemplu, pe care profesorul Borowy se străduia să o prezinte ca „poezie metafizică“ polonă! Probabil uitarea timp de o jumătate de secol a genialului Norwid se explică nu doar prin poetica sa dificilă, care nega normele de atunci, ci prin faptul că un catolic sonda adâncimea experienţei religioase, iar acest lucru era un tabu păzit cu gelozie de Biserica poloneză. Prin Rafał Blüth, colegul meu mai în vârstă de la universitate, şi prin jovialul judecător Bujalski, am avut contacte firave cu gruparea din jurul revistei Verbum2, dar tocmai recepţia dată de judecător, din care am reţinut-o în mod deosebit pe evreica Xenia Żytomirska, convertită şi exaltată în spiritul Fecioarei Maria, m-a dezgustat până la depresie, am văzut atunci în acest catolicism modernizat o imitare a lui Maritain, care era pe atunci la modă.
Şi totuşi, în celula din Zamarstînov, nu doar sub influenţa catolicismului medalioanelor cu imagini sacre şi al catehismului, ci în mod cert şi datorită lui, religia şi-a păstrat cel mai profund sens social şi naţional al său. Aşa cum pietatea Contrareformei a apărut în perioada eşecurilor şi necazurilor naţionale, tot aşa şi aici, în mizeria invaziei bolşevice, evlavia tovarăşilor mei de celulă, cântecele de mai, rugăciunile colective mi-au arătat profunzimea lor nebănuită şi forţa de neclintit. Quid sum miser tunc dicturus? Quem patronum rogaturus?* Era doar un singur răspuns.
(La fel stăteau lucrurile în Polonia sub Stalin. Dacă în Polonia catolicismul ar fi fost în spiritul lui Pascal, Maritain, filozofic, mereu contestat şi regăsit, nu ritual, nu obişnuit, oare ar fi putut fi pentru milioane de oameni o asemenea pavăză în lupta cu opresiunea poliţienesc-spirituală şi cu vicleşugul diabolic? Fireşte, orice „dacă“ este îndoielnic.)
Când mă identificam cu Isus pe cruce nu era nimic impertinent, nu-l coboram pe Isus, ci cu preţul chinului interior mă înălţam pe mine, căci pentru mine era doar omul Isus, în el se concretizau figurat soarta omului şi crucea. Roata identificărilor nu se oprea aici. Eram totodată cu cele trei Marii lângă cruce, printre ucenicii deznădăjduiţi şi cuprinşi de panică, fie dezicându-se, fie îndoindu-se; desigur, eram Toma Necredinciosul, căruia Cristos cel înviat nu i s-a arătat, nu i-a îngăduit să-i atingă rănile. Mai departe, recitând pentru sine, noaptea la Lubianka: Stabat Mater dolorosa, iuxta crucem lacrimosa dum pendebat Filius**, mi-o imaginam pe Ola în situaţia Mariei lângă cruce, cu inima străpunsă de săbii. Nu doar ştiam, dar aproape telepatic vedeam, la fel ca în trăirile mele ciudate din Zamarstînov, cum disperarea soţiei mele în privinţa mea ajungea la mine prin pustiul miilor de verste, prin zidurile groase ale închisorii. Mai târziu, mult mai târziu, în bolile mele, când se părea că nu voi supravieţui, mă gândeam cu disperare la disperarea ei în urma mea, nu doar cu gândul la ea – căci disperarea este şi terapeutică –, ci fiindcă exista în mine convingerea iraţională că defunctul nu poate muri şi cunoaşte liniştea dorită cât timp cineva pe pământ plânge după el.
Prin intermediul memoriei readuceam în faţa ochilor ultima Pietà Rondanini, neterminată, a lui Michelangelo, o lucrare cutremurătoare, unde, sub gluga adâncă, Nicodim, căruia sculptorul i-a conferit în linii mari propriile sale trăsături – aşadar, s-a identificat cu el! –, stă aplecat deasupra trupului mort al lui Isus ca un tată, exact ca un tată care suferă mai mult decât fiul, pentru că nu este Dumnezeu şi încă trăieşte.
