ALEXANDER WAT — Una este curajul în luptă şi alta curajul în faţa mulţimii, a soldaţilor revoltaţi etc. Nu este o chestiune de curaj fizic. De exemplu, cultul lui faţă de Miciński – de altfel, Miciński l-a influenţat în mare măsură; el considera drama Bazylissa Teofanu cea mai bună piesă poloneză, una dintre cele mai bune opere. Cultul lui faţă de Miciński se leagă şi de o anumită atitudine elegiacă faţă de moarte, faţă de moartea cumplită a lui Miciński. L-au ucis mişeleşte.2 Nu-i plăcea să vorbească despre asta. Cred că a fost ceva asemănător cu scena în care Pasternak descrie situaţia lui Jivago, care este la partizani şi, împotriva propriilor convingeri, luptă laolaltă cu ei. Aşadar, am impresia că ceva asemănător a fost şi cu Witkacy. Spre sinucidere te împing mai mulţi factori, dar un ultim impuls în cazul lui ar fi putut fi, cum am spus, teama de închisoare, mai ales teama de închisoarea sovietică. Când am fost eliberat după afacerea Miesięcznik, se tot uita la mine, o dată într-o cârciumă, apoi la Zakopane, şi se lua de cap: „Aleksander, cum ai putut rezista? Opt săptămâni!“ Am vorbit despre o mie de lucruri, în timp ce el mă întrerupea: „Cum de ai rezistat opt săptămâni în închisoare?“
Alexander Wat. Secolul meu.Confesiunile unui intelectual european..Convorbiri cu Czesław Miłosz
Prefaţă de Czesław MiłoszTraducere din polonă şi note de Constantin Geambaşu
© Editura Humanitas 2014, Colecţia Memorii.Jurnale
Dar vorbesc despre Witkiewicz din alt motiv. Se pare că nimeni nu a atras atenţia asupra influenţei literaturii ruse clasice asupra operei lui. Ieri am răsfoit un articolaş despre Gogol, de altfel, de mult aveam acest gând. Dă la o parte ultimele bariere formale ale viziunii care pe atunci se numea viziune grotescă – de altfel, pe bună dreptate, fiindcă grotescul vine din grotescul roman, arta plebei, şarja, caricatura, capete monstruoase pe labe şi pe burtă. Cuvântul grotesc este bun, creaţia lui Gogol a fost definită prin cuvântul grotesc. Dar imaginează-ţi un Gogol care ar fi după Rimbaud, nu numai după Rimbaud, după Marinetti, după futurism, după Maiakovski. Dă la o parte aceste bariere formale, pe care, Gogol, legat, „limitat“ – cum spun marxiştii – de timpul său, trebuia să le respecte. Mie mi-a picat în mână una dintre minunatele lui povestiri, Ivan Feodorovici Şponka şi mătuşica lui. Ia fie şi un asemenea detaliu cum ar fi numele la Gogol: Iaiciniţa (omletă), Şponka (aşchiuţă). Foarte apropiate de dramaturgia lui Witkacy, doar că Witkacy a mers mai departe. La graniţa dintre Witkacy şi Kafka, Şponka are în jur de patruzeci de ani şi mătuşii lui, care are cincizeci de ani, deodată îi vine în minte că trebuie să-l însoare. Şi pe Şponka îl cuprinde groaza. Ca majoritatea eroilor lui Gogol, e cuprins de teamă în faţa căsătoriei.
no images were found
Poate că lucrurile se explică un pic şi prin faptul că Gogol – după cum ştii – era impotent, la fel ca mulţi scriitori şi poeţi din timpul său, din perioada romantică. Şi la Gogol sunt scene remarcabile ale acestei groaze metafizice la gândul de a te afla cu o femeie în pat. Prin intensificarea sentimentelor erotice, a libidoului. Aşadar, Şponka visează că fuge de însurătoare, că aleargă şi că nu mai are putere şi cade. Şi deodată simte că cineva îl ia de ureche. Constată că e soţia, care are o faţă de gâscă. Dar brusc descoperă o mulţime de asemenea neveste cu chip de gâscă. Oriunde ar privi, dă de o nevastă.
Fuge din nou şi iar dă peste aceste neveste în pălărie, în buzunar, în ureche. Apoi îi apare în vis mătuşa, care se preschimbă în clopotniţă. El îi cere ajutorul. Deodată simte că cineva îl trage de frânghia clopotniţei. Şi atunci întreabă: cine mă trage? Eu, nevasta ta, te trag, pentru că eşti clopot. Dă la o parte convenţia visului, pe care Gogol trebuia să o introducă în povestire. Nu totdeauna. Pentru că în Nasul, de exemplu, individului îi dispare deodată nasul şi îi reapare. Nu se ştie din ce cauză. Fără nici un motiv, nu există cauze fireşti. Şi iarăşi îl caută, face tot ce poate pentru a-l găsi, dar nimic. Dar nasul deodată reapare. Nasul se plimbă în uniformă. Sau ia, de pildă, însurătoarea. Există o domnişoară de măritat şi există şi peţitoarea care îl împinge pe erou să se însoare şi mai este un prieten care îl obligă să facă acest pas. Dar lui îi este tare teamă. Este cu fata, şi ei îl obligă să o sărute pe gură. Şi abia o sărută, că spune: acum trebuie să ne luăm, dar acum, imediat. La care ea: cum aşa, mi se pare un pic cam repede. La care el: nu, trebuie, în clipa asta. Iese fata să se îmbrace pentru nuntă. Dar el simte deodată teama. Are sufletul greu. Se uită în jur, camera este încuiată. Dar vede o fereastră. Din fericire, parterul nu e prea înalt, aşa că fuge. Aceeaşi situaţie este în dramaturgia lui Witkacy. Al doilea lucru, pentru a încheia cu Witkacy. Cred că o imagine după care Witkacy s-a luat a fost protagonistul din Demonii. Prinderea guvernatorului de nas. Un om gol, un om complet ratat. Un om care face experimente pe el însuşi şi pe ceilalţi oameni. Cele mai riscante experimente, până la capăt. Şi un om care îi fascinează pe cei din anturaj.
