Stînga, dreapta și dughiniștii români

Inexistența unor partide sau mișcări de extremă dreapta în România pare să ne individualizeze față de țările din jur. Nu există nici un fenomen politic autohton care să poată fi contrapus Jobbik-ului maghiar, ATAKA bulgăresc sau altor organizații de felul acesta din țări ale Uniunii Europene.

Nu a apărut – cel puțin nu încă – o orientare consistentă împotriva Uniunii Europene – deși Eurovisionul a născut niște încrîncenări de facebook împotriva “satanismului” european. Migrația masivă de după 2001, dar mai ales după 2007, a transformat potențialele cadre și votanți ai extremei drepte în emigranți ce au nevoie de educație, protecție socială, drepturi sociale și politice ce sînt legate mai ales de stînga, sau, oricum, de o viziune inclusivă asupra beneficiilor cetățeniei și a apartenenței naționale și europene. E greu de făcut o alianță europeană a extremei drepte – emigrația și imigrația pun probleme total diferite pentru Vest și Nord pe de o parte și Est și Sud pe de altă parte. Doar banii rusești mai păstrează o fragilă împreunare europeană a extremei.

Mai sînt, desigur, și alte cauze pentru care nu avem, și noi, extrema noastră. Una, importantă, e felul în care se desfășoară, ideologic și cultural, stînga și dreapta. Atunci cînd Uniunea Social Democrată are ca mesaj electoral “Mîndri că sîntem români!” e clar că diviziunea muncii ideologice pe dreapta și stînga funcționează mai ciudat. E un jucător monopolist – PSD-ul – ce e și de stînga și de dreapta și funcționează pe patul germinativ a tehnocrației (și aș băga aici și o parte din Securitate) cu rădăcini pre-decembriste. De aceea dreapta e obligată, paradoxal, la mimetisme, anacronisme interbelice sau la forme de fundamentalism neo-liberal.  PSD-ul e un partid conservator. Extrema dreaptă nu prea are loc în peisajul ăsta. Fie ia figura decrepită a lui Vadim Tudor fie cea caraghioasă a luptătorilor pentru familia românească extinsă în care bărbile sînt distribuite adecvat. Nici stînga radicală nu prea are cum să se dezvolte. Fie se pun la remorca unui partid puternic conservator, fie se irosesc într-o alternativitate sterilă și într-o prețiozitate isterică. Or fi si alte variante dar nu le vad pe moment.

Incoerența diferențierilor dintre stînga și dreapta românească are, probabil, rădăcini istorice vechi, de cînd anarhiștii, narodnicii și marxiștii locali de la sfîrșitul secolului al XIX-lea se chinuiau să înțeleagă și acționeze în periferia capitalismului aflat în expansiune și deveneau, la grămada, naționalizați, conservatori, naționaliști și radicali. Sau se apucau de igienă publică și medicină socială.

Sînt interesante reacțiile locale la acest Sonderweg al extremismului românesc. Unii vorbesc de bunătatea și toleranța poporului român  – dar se simte în voce o tristețe mai bine sau mai prost ascunsă. Melancolia aceasta se transformă în supărare la unii indivizi ce urăsc ungurii, de exemplu, dar admiră Jobbik-ul sau, măcar, pe Orban. De cînd băiatul de la Jobbik a zis ca citește Eliade, admirația și antipatia s-au sudat și mai bine. Unii s-au și apucat să citească, repede, pe genunchi, interbelici rasiști și să scoată de acolo “indici cefalici” care să rezolve problemele și incoerențele grave ale zilelor noastre.

Un caz și mai haios este cel al grupusculelor de dughiniști autohtoni. Dughin e un soi de geopolitician combinat cu profet, eurasianist, (fost)consilier al președintelui Dumei și, se spune, un fel de apropiat ocult al lui Putin.  Un amestec straniu de teorii lipsite de context – un soi de semi-doctism asezonat cu ocultism – formează conținutul acestui “tradiționalism”. Sînt unele asemănări cu tipul de verbiaj à la Dan Puric doar că Dughin ăsta pare mai serios, ceva mai cu știință de carte și mai aproape de unii centri politici ai imperiului. Un soi de intelectuali autohtoni, geopoliticieni sau nu, de prin zone mai obscure ale sistemului universitar, se regăsesc în dughinism. Discursul conservator fiind preluat, primitiv dar eficient, de PSD, alternativa eurasianismului rusesc le oferă o variantă fantasmatică de re-considerare a importanței lor pe plan local.

De obicei, atunci cînd o instituție sau un actor politic, economic sau cultural important intră sau re-intră într-o zonă are nevoie de parteneri de dialog, de un soi de comunitate retorică ce predatează și asigură coerența oricărei intervenții. Partenerii se formează în timp prin diferite tehnici și modalități – educație, călătorii, manuale, proiecte de formare etc. Deseori însă există un fel de pre-formare sau chiar pre-formatare. Unii domni și doamne mai agili se auto-preformatează în diferite modalități înainte de intrarea marilor actori și instituții. E ca un fel de acțiune la distanță.

Pe moment, în România, săracii ruși nu au nici un partener de formulă dughinistă serios. Nu e Jobbik, nu e Le Pen, nu e nimic. Dar unii, băieți și fete, se pregătesc și se agită preventiv. Cine știe? Dacă vine eurasianistu’ străin cu desaga de capital financiar și simbolic și naționalistu’ autohton doarme în post? Doamne ferește! Rămîne (pseudo)revoluția conservatoare, din nou, fără loc la euro-parlamentare. Mai bine un pic de luptă prin colțuri, un pic de interbelic ne-digerat, de tradiționalism post-modern și cine știe, poate se întîmplă ceva. Dacă nu chiar Dughin măcar un post pe undeva prin vreo instituție mai culturală, o universitate mai particulară.

Dacă nimic nu merge rămâne varianta Academiei.

6 Comentarii

  1. Călin Cotoi Călin Cotoi says:

    Domnilor si poate doamnelor,

    Ma mira (un pic) ca articolul asta are o receptare atit de personalizata. Oricit de reader-oriented sint, vreau totusi sa zic ca nu m-am gindit exact la domnul care a scris postfete la Dughin ci la un fenomen mai putin individualizat.
    Tocmai am vazut ca, pe critic atac, un alt domn, ma trage la raspundere pentru superficialitatea analizei despre dreapta si extrema dreapta.
    Doar dughinistii romani se abtin sa se coboare la polemici lipsite de miez.

  2. Domnu Calin si comentatorii:

    vorbiti drept, dar va mentineti in glume de citeva persoane. Nu e de mirare ca unul ca Poenaru nu intelege nimic din toata treaba.

    Ati merita sa va cheme impostorul la Cantemir, la drum de seara, ca-n filmul asta:
    http://www.youtube.com/watch?v=XzOMslsRVNg&feature=kp
    (fara legatura cu subiectul: Mircea Diaconu facea pe prostul si pe vremea aia)

    • da. e clar ca poenaru nu a prins chestia. textul nu e cu dreapta si stanga, e cu dughinistii. pe urma, nici macar despre impostorul care era sa fie uns la cantemir nu prea e.
      Nu. e de-a dreptul despre arghirofilul al batran, fara de care toata aceasta impostura nu ar fi fost posibila. Singura multumire este ca trage din greu sa isi plaseze pe ici pe colo urmasii inepti si total lipsiti de orice merite. Ca reuseste sau nu e o chestie secundara. Dar ce pacate isi face…

  3. Cand ii scrii o postfata superelogioasa lui dughin si iti croiesti cursul de geopolitica dupa cartea acestuia e cam lipsa de bun simt sa te plangi de neokominternismul altora.

  4. kilie flămbescu says:

    Metre, eu cred ca aici s-a gresit. In primul rand, nu poti avea acces la paradigma dughiniană dacă nu foloseşti instrumentele sociologiei profunzimilor. Dar sociologii din generaţia tânără încă fac teoria şurubului în loc să înveţe oamenii să facă şurubul. Eu, când am scris Polologhia, recunosc, am luat ideea de la altcineva şi nu m-am obosit să îl citez. Dar am preluat chestiunea, i-am făcut dosarul şi am dezvoltat-o.
    În cazul lui dughin, mi-am asumat că voi fi considerat dughinist, monoculturalist etc. Chiar dacă este paradoxal să fii şi naţionalist şi dughinist, nu m-a deranjat. Nici protocronismul nu fusese foarte coerent, până la urmă. Am prezentat marile teorii geopolitice în lectura lui dughin folosind metoda ştiinţifică. Am ajuns la concluzii şi discurs asemănătoare, chiar uşor identice cu geopoliticianul rus, ceea ce înseamnă că demonstaraţia a fost corectă. Până la urmă, cine naiba se gândea acum zece ani că va fi tradusă cartea lui dughin în limba română?

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *