Nu atunci când îl surprindem pe vecin că ne aruncă în curte gunoiul (în cele din urmă este vecinul nostru și suntem nevoiți să-l iertăm), nu când un șofer neatent ne stropește cu apă mizerabilă (hainele se pot spăla, nu e mare lucru), nu când soacra vine în vizită etc. ci atunci când candidezi pentru un loc fie la facultate, fie pentru un job, fie pentru o competiție sportivă. Atunci empatia dispare subit, vorbele frumoase alunecă în abis, rămânând o carapace pe care încercăm să o deschidem cu scopul de-a vedea ce defecte putem descoperi la adversarul nostru.
Momente când nu mai remarcăm zâmbetul prietenos al omului de lângă noi. Din ură și invidie pentru celălalt, mai că l-am sfâșia. Nu caută cumva să-mi ia locul, cine este el, cu ce drept? Cu cât se află mai puțini în încăpere, cu atât îi săgetezi mai intens cu privirea, măsurându-i din cap până în picioare și căutându-le defectele. Iar dacă unul dă greș (fie că se intimidează în fața angajatorului, fie că uită ce să spună în fața profesorului, fie că i se rupe ciorapul sau transpiră prea rău din cauza emoțiilor) acela este momentul când sufletul nostul începe să tremure de bucurie, fiindcă știm că șansele celuilalt este posibil să se fi micșorat considerabil.
Acei oameni nu mai sunt simpli oameni, cu propriile povești, înzestrați cu talente aparte, având calități și putând deveni poate chiar prietenii noștri în alt context. Ei se transformă în monștrii odioși pe care ar fi bine să-i evităm, să nu vorbim cu ei, să nu le arătăm ce știm, să nu încercăm să-i cunoaștem, nici măcar să purtăm o discuție banală, despre vreme să zicem. Doamne ferește! Dacă se întâmplă ceva rău? Dacă ne derutează? Nu, e de preferat să stăm cuminți în scaun sau să ne plimbăm nervoși, fără să scoatem niciun sunet și să continuăm să-l analizăm pe celălalt ori de cât ori se uită în altă pare, având grijă să ne surprindă. Doamne ferește ca privirile noastre să se întâlnească! Poate se transmite vreo boală prin aerul acesta încărcat de invidie, ură și alte sentimente negative, gata să dea pe dinafară precum o oală prea plină la foc mare.
Da, în momentele acelea nu mai suntem oameni, devenim niște prădători care încearcă să-i intimideze pe ceilalți, pentru a putea lua bucata mai mare din pradă. Locul de muncă al visurilor noastre, locul la buget la facultatea visurilor noastre, medalia visurilor noastre! Fiindcă numai asta contează și fiindcă Darwin a știut el ce a știut. Doar că a vorbit despre animale. Și, din câte știu eu, ele nu sunt înzestrate cu rațiune. Pe când noi se presupune că ar trebui să gândim și să empatizăm cu celălalt. Se presupune.
Dar partea frumoasă e la final, evident. Când toată lumea trece prin interviul sau proba respectivă și ferească Dumnezeu ca întrebările/chestionarele să fie diferite. Fiindcă, aproape sigur, celălalt a avut mai simplu, a fost preferat, a făcut ochi dulci, a fost avantajat de experiența anterioară, a avut pile (ceea ce nu e departe de adevăr de multe ori), a studiat altundeva și tu nu. Tu ai fost victima acestei șarade. Asta în cel mai rău caz.
În cel mai bun caz, el sau ea a dat chix. Un sentiment cald te invadează și o bucurie începe să se cuibărească în inima ta. Un dulce sentiment apărut datorită eșecului celuilalt. Și-n fața ochilor vezi artificiile de sărbătoare și știi că tocmai ți s-au mărit șansele. Tu ești cel mai important, ceilalți sunt niște obstacole insuportabile de care trebuie să treci, nu ai încotro. Doar dacă nu le arunci pe marginea drumului precum o piatră enervantă ce îndrăznește să se pună în drumul tău.
Poate vă întrebați: dar ce vorbesc eu? Eu cum procedez? Ce, sunt mai bună decât ceilalți? Eu vreau să-i cunosc pe oameni. Încerc să destind atmosfera, să glumesc, să povestesc despre vreme, despre viață sau orice altceva. Uneori reușesc să schimb ceva în atmosfera plină de răutate. Alteori trebuie să tac sub privirile pline de dispreț ale celorlalți, care nu au chef să mă cunoască. Sunt, la rândul meu, doar o piatră enervantă.
