Parafiliile, hulite tradițional cu termenul de perversiuni sexuale, au atras dintodeauna spectatorul amator sau specialist prin extravaganța și bogăția de manifestări cu care depășesc sfera normei sexuale. Interesul se distribuie între împărțirea pe tipologii (de la froteurism – burta vecinului de călătorie cu metroul frecată ca de întâmplare de spatele crispat al victimei – la parțialism – erotizarea gleznei, cotului sau a altor părți ale corpului care nu au, în mod obișnuit, o astfel de întrebuințare), diferența între sănătate și boală (trend-ul criteriului diferențial fiind gradul în care comportamentele sau fanteziile sexuale afectează funcționarea de zi cu zi, cu accent pe interpretarea lor ca negative și incontrolabile și posibilitatea agresării celorlalți) și transformarea actului sexual alternativ în culpă juridică (pedofilie, acte de sadism sexual non-consensual, hărțuire etc.).
Iubitorul de kink resimte oprobriul social și este, de obicei, discret în ceea ce privește înclinațiile sale, chiar și față de prietenii apropiați sau familie. De aceea, ceea ce se întâmplă în modul în care se construiește și se manifestă psihic această mutație a dorinței rămâne un mister. Sursele de informație sunt fie insuficient accesate și ultraspecializate, cum ar fi lucrările de psihologie, vagi, prea metaforice, ca în diferite forme de artă, fie simplificatoare, cum este televiziunea. Rămâne doar manifestarea aparent grotescă și bolnăvicioasă, care atrage și repugnă în același timp, ca un film horror unde stai pregătit să îți ascunzi privirea, dar nu te poți împiedica să te uiți în continuare. Propun o scurtă incursiune în lumea tenebroasă a câtorva parafilii sexuale, din perspectiva relațiilor de putere, care să dezmorțească unghiul din care le analizăm și să deschidă mai larg ușa înțelegerii.
Voyeur-ul pare a fi într-o poziție pasivă, chiar umilă, încercând să prindă resturi, imagini ale sexualității altora, însă echilibrul puterii este resimțit diferit. El este cel care alege cadrul, persoanele pe care le urmărește, momentul când face asta, el este regizorul propriei satisfacții. Participanții neștiutori sunt vulnerabili pentru că pot fi priviți, pentru că sunt într-o postură intimă și poate pentru că sunt implicați într-o relație ce presupune afecțiune. Și aici, ca în alte parafilii, sursa plăcerii este obiectificată (și nu mă refer doar la fetișism cu subîncrengăturile lui). Prin urmare, el este cel care deține controlul, care manipulează situația de pe margine, dintr-o poziție de siguranță și acest tip de putere este cel care îi hrănește libidoul. Desigur, nici nu e necesar să detaliez modul în care televiziunea impulsionează latența unui astfel de interes la auditoriul său.
Sadomasochismul este celebru pentru modul în care înclină balanța dominației. Dincolo de opinia curentă, masochistul îl responsabilizează excesiv pe sadicul implicat într-un joc erotic consensual. Darul puterii absolute asupra siguranței, integrității fizice și emoționale poate fi copleșitor pentru sadic și eliberator pentru masochist. Acest transfer îl investește pe unul din parteneri cu autoritate supremă și pe celălalt cu libertatea de a nu lua nicio decizie. În mod specific, există relații de acest tip care se focalizează principal pe jocul dominare-supunere și, secundar, pe violență psihică și fizică. În măsura în care sadicul nu înțelege subtilitățile acestui tip de investire (de exemplu, că ambii parteneri trebuie să urmeze un anumit tip de conduită), el poate fi detronat și înlocuit.
Exchibiționistul îmbină echilibrat puterea cu submisiunea. Pe de o parte, expunându-se, este vulnerabil (pentru că, din punct de vedere cultural, nuditatea este interzisă, pentru că dezvăluie organele genitale, considerate ca fiind partea cea mai intimă a corpului nostru, pentru că stârnește reacții de revoltă și milă), pe de alta, are controlul locului în care o face și a spectatorilor. Este, bineînțeles, o agresiune, o invadare a câmpului vizual și a liniștii privitorului, dar și un dar extrem de personal. Exchibiționistul ne este familiar pentru că perversiunea lui se manifestă în public și cred că are reputația cea mai proastă dintre tipologiile prezentate aici. Imaginarul colectiv îl portretizează după un copac, într-un parpalac lung, gata să sară în fața oricărui ghinionist care trece prin zonă.
De fapt, toate parafiliile sunt însoțite de stigmă socială, ceea ce poate duce de la rușine, la autodevalorizare până la ură de sine. Cred că înțelept pentru cel care observă că are astfel de dorințe este să se adreseze unui psiholog, pentru a nu fi luat prin surprindere de implicațiile acestei situații. De la explorare și control până la vindecare, când e vorba de o tulburare psihică, o uitătura mai atentă la rotițele funcționării psihice nu poate să fie decât benefică.
