Aprilie 1964. Declaraţia de independenţă faţă de propriul popor

Îmi cer scuze că intru şi eu într-un anumit tipar. Acela de a vorbi despre un eveniment atunci când se împlineşte o cifră rotundă de la producerea lui – numai bună de comemorat / aniversat, de celebrat sau, dimpotrivă, de deplâns.

În cazul Declaraţiei din aprilie 1964 mă intrigă supravieţuirea – în publicistica istorico-politică, dar şi în istoriografie – a unui mit (funest, cred), acela că acest document politic al partidului unic (şi totalitar, aş adăuga) chiar este o Declaraţie de independenţă faţă de Moscova, chiar reprezintă o „primăvara de la Bucureşti“, o întruchipare a destalinizării reale etc. etc. Nu distanţarea de Kremlin – indiscutabilă – este problema, ci natura regimului politic de la Bucureşti, din aprilie 1964 până în decembrie 1989 (împreună cu presupusul „patriotism“ al lui Gh. Gheorghiu-Dej şi N. Ceauşescu). În fapt – repet ce au spus istorici şi politologi mai calificaţi decât mine –, e o desovietizare fără destalinizare. Recitind documentele prelucrării Declaraţiei, în special cu intelectualii, artiştii, scriitorii, universitarii, nu doar că mi s-a întărit această convingere, ci am descoperit noi argumente. Previzibil, dezbaterile, discursurile etc sunt doar aparent libere, mereu se află prezenţi câţiva cerberi ideologici care veghează la buna „orientare“ a mesajului care trebuie transmis şi recepţionat.

Când am parcurs prima dată aceste documente, mi-a scăpat ceva. Esenţial. Cerberii nu doar că îi temperau şi contraziceau pe artişti atunci când comparau URSS/consilierii sovietici cu Germania lui Hitler, cu naziştii etc., dar aveau grijă să reabiliteze în mare parte şi ideologia adusă de la Răsărit. Realismul socialist în artă – element esenţial al stalinismului – era încă ceva dezirabil şi necesar pentru mai mulţi interlocutori ideologici. N. Ceaşescu mai ales – în primii săi ani ca secretar general – acceptă să pună surdină la vechea cerinţă ideologică (o artă realist socialistă), numai că în curând umanismul socialist pe care îl pretinde reflectat în literatură şi artă va ajunge să semene cu ideologia artistică unică a anilor 1948–1963.

Şi acum, în final, o Declaraţie a mea, de posibilă subiectivitate. Colaborarea mea – în calitate de comentator pe teme de istorie contemporană – cu un cotidian important, care se presupunea că este deschis către o diversitate de abordări istoriografice, de orientare democratică, anticomunistă, în fine de centru-dreapta, a luat sfârşit după ce am publicat numai două texte; al treilea era despre… Declaraţia din aprilie, fiind scris… în acelaşi duh in care l-am redactat pe acesta (se pare nefast – pentru pretinşii patrioţi strecuraţi în diverse redacţii în România anilor 2000).