Despre rău, numai de bine: amintirile oamenilor lui Gheorghiu-Dej

Răul despre care scriu nu ne mai sare la beregată. Abia dacă face față propriilor minciuni, care se sprijină și ele în cârje, tremurându-le bărbia când ajung la microfon. Este un rău defensiv, pensionat și, mai nou, cumsecade. Tăria lui constă tocmai în arta de a se face ignorat ori tratat de sus, ca orice învins de meserie. Mai are și avantajul că, în linii mari, rămâne credincios sieși; absența remușcărilor îl conservă ca atare și nu are nevoie de vreun lifting istoriografic. Este nociv nu pentru că ar fi agresiv, ci pentru că e longeviv. De altminteri, cel mai trainic rău pe care îl putem face altuia este cel pe care ne străduim să nu-l regretăm. Astfel, dintr-o eroare mai mult sau mai puțin conștientă, el ne devine trăsătură de caracter. Iar situația la care mă refer era cel mai des întâlnită pe vremea când Răul concret părea drumul cel mai scurt către un Bine abstract: comunismul! Pe atunci, exterminarea „claselor putrede” nu părea chiar o crimă, ci doar o mână de ajutor dată istoriei în marș. Glontele în ceafă grăbea instaurarea viitorului într-un prezent încă nepregătit să-l accepte. Ca să nu mai vorbim de legea care strica prietenia cu adevărul și se alia cu realitatea. Cea din urmă era și ea mituită, nefiind folosită pentru a dovedi efectiv ceva, ci pentru a servi ca sinonim convenabil pentru cuvinte cum ar fi „context”, „împrejurare”, „capriciu”, „reevaluare”. Altfel spus, ea nu mai era un echivalent empiric stabil în temeiul căreia se configura ideea de probitate, ci exact pe dos, un subterfugiu care lăsa loc de întors hazardului și arbitrariului. În acele timpuri, bunul plac era mare filosof, opintind de zor la furgoneta cu trei roți a dialecticii. Sunt gânduri inspirate de un portret de grup; mai exact, sunt desprinse din volumele de memorii și din interviurile date de foștii demnitari comuniști: Gaston Marin, Paul Sfetcu, Silviu Brucan, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Ion Gheorghe Maurer.

Sunt memorialişti care nu deapănă amintiri, ci „iau cuvântul” ca să-și revrăjească trecutul. Dar adună deja prea multe definiții ca să încapă toate într-un singur adevăr. Şi pentru a nu se destrăma, acesta este polarizat, împărțit între „noi” şi „ei”. Au grijă să-și romantizeze începuturile, mizând pe o prezumţie de tinereţe altruistă ce nu poate fi refuzată nimănui. Este și acesta un mod de a-și inocenta faptele, înzestrându-le cu o supradoză de bune intenţii ce face subînțeleasă și intransigența unor atitudini. În viziunea pe care vor să o impună şi cititorilor de acum, ilegaliștii dau de înţeles că birocratul comunist de după 1948 nu era decât un idealist lăsat la vatră. Debuturile aventurii lor se situează undeva în interbelic, dar unul fără Capșa, un interbelic al mahalalele mizere. Or, în economia naraţiunilor de această factură, „viaţa grea” era motivația ingineriilor sociale de mai târziu: sărăcia revine mereu ca motivaţie palpabilă a aderării la comunism şi, îndeosebi, ca justificare a metodelor prin care acesta a fost adus la putere. „Foștii” ne propun tabloul unei lumi care se cerea schimbată, dar mai întâi răzbunată, din cauză că persistau acele forţe care se opuneau „mai binelui”. Penuria adusă de război justifica și ea schimbările radicale, lipsa bunurilor de larg consum fiind un pretext pentru „ascuţirea luptei de clasă”. Comuniştii au profitat de faptul că societatea era atentă nu atât la specificul regimului pe cale de instaurare, cât mai ales la soluţiile ieşirii din criză. Iar „elementele duşmănoase” erau absolut indispensabile discursului despre transformarea socialistă a ţării, imposibilă fără un conflict crescând cu „reacţiunea”. Pentru a se impune, Binele avea nevoie de contrariul său: nu era o noţiune de sine stătătoare, născându-se doar în manieră antitetică.

După 1989, faptele fostului activist nu se simt prea bine în mica lui biografie. De aceea, rememorarea lor oferă marxism-leninismului o suprafaţă de real − reconstituită à rebours − pe temeiul căreia doctrina să-şi sprijine şi acum pretenţiile de veridicitate. Şi dându-şi propria viaţă drept etalon de înţelegere a trecutului comunist, „fostul” speră să încline balanţa verificărilor empirice în favoarea marelui său ideal. Nomenclaturiştii nu pretind că totul ar fi mers bine sub regimul comunist, ci explică de ce nu au ieşit lucrurile aşa cum îşi doreau. De aceea pendulează, în funcţie de cum le convine, între eul activ şi un altul pasiv. Mai mult, îşi păstrează în mod intenţionat verbiajul clişeizat, prin intermediul lui anesteziind actualitatea. Ţinând-o la mare distanţă cu ajutorul unui vocabular revolut, unele aspecte, cum ar fi nivelul scăzut de trai, par că nu au un început precis, decurgând mai degrabă din prezent. Retrospectivele acestea conţin multe anticipări pe durată lungă, în special din acelea susceptibile să îl scuze pe Gheorghiu-Dej, prin contextualizarea excesivă a unor decizii nu tocmai „ortodoxe”. De regulă, când în povestirile foştilor intervin prea multe anecdote sau dialoguri trebuie să ne aşteptăm la anonimizarea unor complicităţi. Astfel, referirile negative şi foarte timpurii la Ana Pauker sau Miron Constantinescu „prevestesc” demascarea lor din 1952 şi, respectiv, 1957. Repuse în acest construct textual, momentele represive par să nu fie deloc întâmplătoare, el producându-se din „cauze profunde”, dintr-o „necesitate istorică”. Vinovățiile ideologice au aşadar foarte lungi istorii, vinovaţii perseverând de multă vreme în greşeală. Și datorită prolepselor narative care tratează anul 1948 în aşa fel încât să ştim ce se va întâmpla în 1952, viitorul acestor oameni pare că recidivează mereu în trecut.

Alexandru Bârlădeanu afirmă că Dej îi amintea tovarășei Ana Toma că într-un aprilie oarecare se împlineau nu se mai ştia câţi ani de când scăpaseră de fostul lider, Ștefan Foriş. Moartea lui Foriş, omorât cu o rangă în 1946, de soțul sus menționatei militante, certifică rolul maieutic al crimei: ea înlătura un obstacol de conjunctură, care întârzia sau devia cursul istoriei. A ucide era tot una cu a limpezi, a simplifica o situaţie „şovăielnică”, învinuită că „ascundea” adevărata Cale. Funcţiona deci o memorie activă a acestui caz, sub forma unui scenariu recurent, utilizat periodic pentru recoagularea loialităţilor pe seama defunctului; cele petrecute cu Foriş constituiau un fel de arhetip factual la care se revenea atunci când erau repuse în discuţie meritele, legitimităţile sau „gravele abateri”. După această logică, Gheorghiu-Dej, odată decedat (19 martie 1965), devenise indispensabil ca țap ispășitor, pentru a se putea rescrie istoria prezentului, nu a PCR-ului. Deviatorii nu erau descoperiţi din întâmplare, recanonizarea „liniei” necesitând contra-exemple care s-o consolideze. Nu erau pur şi simplu demascaţi din voinţa cuiva, noutatea „condiţiilor obiective” relevându-le în mod natural culpa. De altfel, aici găsim specificul represiunii comuniste: ideea de obiectivitate era cea mai sângeroasă dintre conceptele cu care se opera, din cauză că nu presupunea, cum s-ar crede, echidistanţă şi echilibru, ci perpetuă schimbare. În aceeași ordine de idei, disciplina de partid nu era un simplu conformism, ea impunând confuzia dintre unanimitate şi realitate. Obediența trebuia să butaforizeze aşa-numitele „condiţii obiective”, care determinau, parcă de la sine, luarea unei decizii. Daca toată lumea era de acord cu ceva, rezulta că altă soluție nu era, că hotărârea fusese luată în mod just, fiind impusă „ştiinţific”, de legile istoriei. Numai aşa putem înţelege de ce, în spusele foştilor, se pomenea cu teamă de groaznicul păcat al „fracţionismului”. Se vorbea de el atunci când, în spaţiul său privat, unul din comunişti îşi îngăduia o observaţie critică la adresa conducerii. Era imediat acuzat că, prin neîncrederea sa, devenea punctul vulnerabil prin care duşmanul de clasă putea lovi întregul organism partinic, periclitându-l serios.

Autobiografiile nomenclaturiștilor nu sunt redactate pentru recuperarea unor trecuturi, ci pentru a stimula uitarea altora. După ei, esenţa nu stă în ceea ce ai făcut, important fiind ca, din povestire, să rezulte că nu ai făcut nimic rău. Sunt dezvinovăţiri implicite, nu ego-istorii explicite. Urmărindu-se salvarea posterităţii lui Gheorghiu-Dej, referirile la Ceauşescu nu sunt decât nişte diversiuni narative. Rememorările lor ne centrează atenţia pe greşelile individuale, ignorând natura unui sistem care fabrica mereu deziderate maximal-mobilizatoare: Canal, colectivizare, alfabetizare, electrificare, naţionalizare, pace mondială. Dimensiunea represivă a regimului este așadar personalizată, pentru a fi mai uşor externalizată şi preschimbată în: eroare regretabilă, excepţie de la regulă, exces de zel, dorinţă ilicită de afirmare, şef dezinformat, severitate de fațadă și mai ales de ochii ruşilor. Dezvinovăţirile sunt uşor de înjghebat, din cauză că oamenii nu puteau reprezenta regimul, ei fiind doar instrumentele lui. Din situaţiile narative pe care le identificăm, desprindem modele explicative (comunismul a fost compromis de lideri incapabili), scheme cauzale (comunismul a fost impus de jocul relaţiilor dintre marile puteri, ai noştri făcând tot posibilul ca să ne uşureze suferinţa) şi reţete comportamentale (un exemplu este ţinuta austeră prescrisă de Gheorghiu-Dej; un al doilea ar fi lipsa de ataşament faţă de celălalt, ca dovadă a incoruptibilităţii militantului, ca probă că nu se lăsa înşelat de sentimentalisme mic-burgheze). Impunerea unui singur sistem politic într-o jumătate de Europă îi invită la judecăți inductive, care pleacă de la câteva detalii reale, cărora li se dă apoi un aspect de teoremă și de general-valabil. În opinia lor, aventura comunistă nu ar fi conţinut nici o eroare, nu ar fi avut nimic rău prin ea însăşi. Drumul spre viitor fiind ştiut, eşecul poate fi justificat numai învinuind un lider sau altul de malpraxis. După ei, comunismul românesc nu ar prezenta trăsături specifice, caracteristicile lui provenind mai curând din împrejurările survenirii sale: ruşii, Războiul Rece, credulitatea lui Dej, oportunismul lui Ceauşescu, perfidia activiştilor evrei.

Perioada Gheorghiu-Dej este readusă în discuţie nu pentru a se scrie neapărat istoria acelor ani, ci pentru a resuscita principiile de legitimare şi sursele de merit în vigoare atunci. Nemulţumiţii anilor 1965-1989 reînvie memoria ilegalismului, a luptelor de la Griviţa şi a puşcăriilor, pentru a contracara „luarea de la capăt”, pactul naţional şi reîntinerirea aparatului de partid: directive care îl propulsaseră pe Ceauşescu şi, totodată, îl distanţaseră imagistic de epoca în care el se afirmase, aceea stalinistă. În mărturiile oamenilor lui Dej nu trebuie să vedem doar intenţia de a-şi apăra fostul stăpân pentru a se justifica, într-un fel, pe ei înşişi. Este adevărat că îl prezintă pe acesta drept exponent al unui comunism „de salvare naţională”. Dat fiind însă contextul postdecembrist şi neocapitalist în care îşi pun pe hârtie amintirile, miza lor este mult mai mare: în condiţiile întoarcerii la o economie de piaţă, ei ştiu că naţionalizarea şi colectivizarea par pe bună dreptate nişte aberaţii. Dar vor să demonstreze că şi-au meritat locul în istorie: după ei, economia dirijată răspundea totuşi unor nevoi sociale stringente. Acesta este şi motivul pentru care se extrag cât pot din prim-planul rememorării, punând într-o lumină cât mai bună intenţiile şi nu efectele regimului cu care se asociază.

Falsele amintiri ale foștilor sunt nişte rememorări ricoşate, aleatorii, figurând la categoria „dacă tot veni vorba…”. Nu le putem acorda caracterul de confesiune, de spovedanie, de mărturisire expiatorie. Nu s-au născut din dorinţa de a restabili un adevăr, de a clarifica nişte lucruri. Cu toate că au crezut o viață întreagă în poncifele teleologice ale marxism-leninismului, schemele narative propuse acum de ei au în centru ideea de accident istoric. Cel puţin aşa prezintă ei venirea lui Ceauşescu în funcţia de secretar general, insinuând că acesta a adus sfârşitul regimului şi nu invers. Ei narativizează câteva amintiri, bine alese, dar nu pentru a se disculpa. Intenţia acestor rememorări este mai curând justiţiară decât restitutivă, ele ripostând trădătorilor care îl critică pe Dej imediat după moartea acestuia (Valter Roman, Chivu Stoica). „Foştii” se apară cum pot, arătând că românii au şi acum grijile din ultimii ani ai lui Ceauşescu. Nu totul era rău în comunism, cred ei, dar nu apelează la un referenţial comun cu cititorii mai vârstnici. Naraţiunea lor nu este una nostalgică, ci mai degrabă reparatorie, o tentativă de a reabilita adevăruri exilate după căderea sistemului. Nu le este neapărat dor de ceea ce erau cândva. Trăiesc însă cu sentimentul că ideile lor sunt încă bune, dar nu au fost lăsate să crească. Apoi, nu mai există oameni pe care să le aplice, aceştia fiind pervertiţi de consumismul postcomunist. Drept urmare, neplăcerile din timpul totalitarismului sunt pomenite doar pentru a demonstra că ele sunt mult mai grave în democraţie. Prin discurs, ei infantilizează societatea. România le pare acum o victimă, un pacient nesfătuit, care în 1989 o ia pe un drum greşit. Actualitatea lor nu are consistență, prezentul în care se închid fiind doar un trecut în putrefacţie. Din punctul de vedere al „foştilor”, suntem mereu colonizaţi de timpul altora, care ne impun neapărat fusul lor orar. În istorisirile lor, contextul extern are puteri depline, noi oscilând mereu între Kremlinul care ne-a martirizat şi Occidentul care ne-a vândut. Este o percepţie binară, în sensul că Moscova s-a retras doar pentru a ne lăsa pradă Wall Street-ului. Nu există un „între”.

Mitul lui Gheorghiu-Dej se întemeiază pe lectura anacronică a celor două segmente temporale care au precedat şi, respectiv, au urmat „domniei” sale. Mai întâi, legendele despre el provin din perioada 1953-1964, bine valorizată prin comparaţia cu excesele începuturilor, puse în seama evreilor, a ocupaţiei sovietice şi a Anei Pauker. Mai apoi, posteritatea relativ bună a lui Gheorghiu-Dej îşi adaugă și un mit optzecist, acela al situaţiei scăpate de sub control din cauza ceaușismului. Cum adică? Regimul impus de Stalin trezise inițial ostilitatea populaţiei faţă de noua putere. Situaţia era salvată de Gheorghiu-Dej care obţinea, cu multă diplomaţie, retragerea musafirilor nepoftiţi (1958) şi punea bazele viitoarei concilieri dintre partid şi naţiune (1964). După 1971, comunismul românesc se rătăcea iarăși − deşi acest reper cronologic subîntinde o explicaţie postumă, neconştientizată pe moment − din cauza unui lider mediocru, Nicolae Ceauşescu. După ce politica geniului din Carpaţi exaspera pe toată lumea, mult hulitul Dej devenea întruchiparea căii decente spre comunism, abandonată numai şi numai din vina epigonului său. Doctrina era indiscutabil foarte bună, politica fiind însă aceea care o sprijinea sau o trăda.

Oamenii lui Dej „îmbunătăţesc” biografia conducătorului apelând la nişte false antinomii, în care termenul de comparat este ales în aşa fel încât să îl avantajeze pe Bătrân. Bunăoară, austeritatea lui vestimentară îl situa undeva între complexul originilor umile şi mitul şefului rămas, în sinea lui, un ascet. Hainele fiind un domeniu unde se proba uşor asimilarea idealului egalitar, aspectul exterior trebuia să metaforizeze comunitatea celor asemenea; sau, mai corect spus, absenţa privilegiilor. Iar Dej este opus, nu întâmplător, acelor tovarăşi (cum ar fi Constantin Doncea ori Leontin Sălăjan) care îşi arogau atribuții speciale şi care nu simţeau gustul puterii dacă nu deveneau nişte excepţii de la regulă. În virtutea acestui artificiu narativ, un rău comparat cu un „mai rău” devine, prin contrast, ceva bun. Aplicând de câte ori poate acest procedeu, Paul Sfetcu îl pune în antiteză pe Dej, „practicianul” autentic, încarcerat mai bine de un deceniu, cu „teoreticienii” formați la Moscova, dar lipsiţi de experienţa luptei de clasă. Plecând de la retorica vizuală simplităţii, am putea deduce că Stalin îl plăcuse pe Dej tocmai pentru că acesta se înscria în tiparul militantului comunist creat în anii treizeci, când „părintele popoarelor” se străduia să delegitimeze Vechea Gardă a lui Lenin, opunându-i o altă generaţie de activişti, veniți „de jos” şi lipsiţi de aspiraţii intelectuale.

Memoriile activiștilor mai cuprind uneori şi „înregistrarea” unui dialog cu Dej, care poate să dea acum impresia de normalitate a relațiilor interumane. Episoadele Lucrețiu Pătrăşcanu şi Miron Constantinescu sunt menţionate în trecere, dar ele nu sunt aduse în discuţie pentru a-l acuza pe Dej, ci pentru a sugera că cei doi mai degrabă îi forţaseră mâna, obligându-l să-i elimine. Mai aflăm că Dej nu conta pe ieşirile la rampă, ci pe fidelizarea unui grup restrâns de tovarăşi, grupul încarceraţilor de la Târgu Jiu având ceva din trăsăturile găştilor de cartier. Potrivit hagiografilor, Dej considera că se află la putere că să îmbunătățească soarta celor mulţi. Astfel, represiunile deveneau nişte mici defecţiuni de parcurs, nişte tentative de a apăra inocenţa sărmanilor. Partidul le extirpa orice alternativă, ferindu-i de posibile ispite. „ …Şi într-adevăr, încă de la începutul anilor ’60, oamenii au simţit că trăiesc mai bine”, vorbeşte Paul Sfetcu în numele nostru, ca şi cum ar fi făcut sondaje de opinie. De fapt el atribuie acelui timp o percepţie de mai târziu, când românii comparau viaţa cotidiană din sumbrul deceniu nouă cu aceea mai destinsă de la sfârşitul perioadei lui Dej. „Mai binele” lui Sfetcu provenea însă din contrastul inevitabil cu anii ’50, marcaţi de o penurie sălbatică. Reuşita pomenită de fostul secretar al lui Dej pare să legitimeze toată politica din „obsedantul deceniu”, ca şi cum creşterea nivelului de trai de la mijlocul anilor ’60 nu fusese posibilă fără sovromuri, arestări, naţionalizare, colectivizare forţată etc.

Dacă într-o primă perioadă, înainte de 1958, cea mai mică suspiciune era suficientă ca cineva să primească ani grei de închisoare, într-o a doua etapă, când Dej nu mai avea de cine să se teamă, intervenea personal pentru eradicarea unor abuzuri făcute de Alexandru Drăghici, ministrul de interne. Cu intenţia de a sugera că Partidul poate face orice pentru binele cetăţenilor, avea grijă să ajute fie indivizi oarecare, fie personalităţi culturale cu mare priză la public. Şi cu cât sesizările „oamenilor muncii” erau mai multe, cu atât responsabilitatea pentru unele excese se disipa, exonerând autorităţile centrale şi inculpând pe acelea locale. Crimele nu mai spuneau nimic despre sistem, caracterizând doar un personaj sau altul, de care regimul se dispensa de îndată ce acesta îşi jucase rolul. Șefii sunt ridicaţi într-un fel de „olimp” al marilor idealuri şi strategii pe termen lung, în timp ce aplicanţilor din teritoriu le revin toate vinovăţiile, fortuite sau de principiu. Suntem asigurați că Dej era deseori victima faptului împlinit, de care afla totdeauna prea târziu. Răspunderea aparținea, vezi bine, eşaloanelor inferioare, care nu se ridicau niciodată la înălţimea ”„înaltelor comandamente”.

Adevărul acestor oameni este unul fiduciar şi retroactiv: prima conflagrație mondială (1916-1918) păruse un sfârşit de lume, urmat de stupoarea că, după anii de măcel, societatea nu se schimbase, lucrurile continuând ca şi înainte; de unde şi ideea ulterioară de a găsi ceva nou, totalmente rupt de vechile rânduieli. Credinţa că Partidul deținea savoir faire-ul salvator provenea deci din convingerea că celelalte formaţiuni politice nu erau cu nimic mai bune. Și pentru foștii oameni ai lui Dej, comunismul este un sinonim al tinereţii, nu neapărat al greşelilor de la acea vârstă. Din declaraţiile lor răzbate ideea că oricum merita încercată şi soluţia venită de la Răsărit. Profitaseră, evident, de senzaţia că toate variantele de guvernare fuseseră epuizate şi că puterea le revenise de la sine, din lipsă de contracandidaţi. Apoi, privind totul din perspectiva anilor petrecuţi la Doftana, istoria de după 23 august 1944 devenea pentru ei un fel de răsplată a destinului şi, nu în ultimul rând, o confirmare a ştiinţificităţii marxism-leninismului. Bătrânii pionieri ai stalinismului invocă uneori experienţele lor carcerale, dar dacă le analizăm în amănunt, nu găsim prea multe detalii ale vieţii de acolo. Închisorile regimului „burghezo-moşieresc” sunt un laitmotiv sau mai curând un trop: important nu prin sensul strict al experienţelor pe care cuvântul „puşcărie” le desemnează, ci prin haloul de subînţelesuri sacrificiale şi culpabilizante pe care le întreţine. Închisorile sunt menționate insistent şi totodată evaziv, ca o superstiţie verbală, mai mult pentru a sugera, acum, în postcomunism, că nici regimurile de dinainte de 1945 nu fuseseră mai omenoase. Nu ne mai miră deci că încarcerările de după 1948 erau privite doar ca terapie de şoc. Din punctul lor de vedere, era un tratament sever dar inevitabil, aplicat unui trup social bolnav, pentru vindecarea acelor părţi din el care meritau acest lucru. „Foştii” nu îşi cer scuze − că doar ne-au vrut binele − ci doar reiterează un crez. A se vedea, în acest sens, ideea de moralitate a lui Paul Sfetcu: trebuie să te simţi solidar cu eşecurile unui regim de pe urma căruia, o vreme, ai beneficiat.