La douăzeci şi patru de ani de la adoptarea ei în martie 1990, “Proclamaţia de la Timişoara” rămâne, în pofida uitării programate şi a vulgarităţii care se întinde peste România ca o pecingine, unul dintre acele texte care onorează vocaţia libertăţii şi defineşte,vibrant şi vizionar, mesajul pe care decembrie 1989 îl transmite celor de astăzi. Învinsă, umilită şi izolată, Timişoara de atunci şi-a găsit în textul Proclamaţiei vocea perfect sincronizată cu timbrul central- european. Contrastul cu cecitatea populistă pe care se ridică fesenismul este dramatic. Timişoara întruchipează tot ceea ce România a refuzat să urmeze, prin votul din mai 1990. În locul demnităţii şi al asumării lucidităţii democratice, s-a preferat complicitatea laşă şi nostalgia pentru servitutea comunistă.
Recitită astăzi, “Proclamaţia” se organizează în jurul canonicului punct 8. Apelul la lustraţie este memorabil şi are claritatea de cristal a unei demonstraţii politice impecabile. Timişoara este, în martie 1990, mai aproape de Europa Centrală a memoriei şi curajului decât de străzile pe care minerii mărşăluiesc, cazon. Acolo unde CPUN elogiază ambiguitatea morală şi pune temeliile regimului Iliescu, “Proclamaţia” mizează pe viitorul care se edifică doar prin asumarea trecutului. România din 2014 este expresia monstruoasă a evoluţiei care debutează în 1990. Activiştii au triumfat, iar primul dintre ei, Ion Iliescu,a devenit părintele venerat decebrat de o naţiune captivă. Antena 3 este avatarul contemporan al urii ce ne contaminează din 1990. Punctul 8 defineşte acea Românie care ar fi putut fi, dar care a fost strivită de ignoranţă, de fanatism şi de atracţia nivelatoare a populismului.
“Ca o consecinta a punctului anterior, propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca. Pana la stabilizarea situatiei si reconcilierea nationala, absenta lor din viata publica este absolut necesara. Cerem, de asemenea, ca in legea electorala sa se treaca un paragraf special care sa interzica fostilor activisti comunisti, candidatura la functia de presedinte al tarii. Presedintele Romaniei trebuie sa fie unul dintre simbolurile despartirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a facut o asemenea alegere nu prezinta garantiile morale pe care trebuie sa le ofere un Presedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei functii, dupa modelul multor tari civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Presedinte al Romaniei ar putea candida si personalitati marcante ale vietii culturale si stiintifice, fara o experienta politica deosebita. Tot in acest context, propunem ca prima legislatura sa fie de numai doi ani, timp necesar intaririi institutiilor democratice si clarificarii pozitiei ideologice a fiecaruia dintre multele partide aparute. De-abia atunci am putea face o alegere in cunostinta de cauza, cu cartile pe faţă”.
Trecutul este trecut, iar Timişoara de atunci este ea însăşi istorie. Două decenii şi jumătate de ezitări şi alianţe amorale au şubrezit fibra acelei Românii care se ridica, în 1990, spre a se opune avansului fesenist. Dar o parte din acea memorie se află, încă, în noi. Este memoria în numele căreia sperăm şi rezistăm, chiar în clipele în care valul de ură şi de fanatism pare de neoprit. Lecţia „Proclamaţiei” este aceea a curajului şi a libertăţii. Resemnarea este începutul unei alte sclavii.
