Prima mea întrevedere cu directorul a fost ciudată. Nu m-a rugat să mă aşez după ce mersesem treizeci de kilometri în dimineaţa aceea. Tenul, trăsăturile, manierele şi vocea îi erau banale. Era de statură medie şi nu ieşea cu nimic în evidenţă. Poate doar ochii de un albastru obişnuit emanau o răceală aparte şi sigur putea să-şi lase privirea să cadă pe tine la fel de tranşantă şi de grea ca lama unui topor. Dar chiar şi atunci, restul fiinţei lui părea să nege o astfel de intenţie. Altfel, era doar o expresie de nedefinit a buzelor, ceva şters, ceva ascuns – un zâmbet – nu un zâmbet – îmi amintesc, dar nu pot să explic. Era inconştient, zâmbetul vreau să zic, deşi imediat ce zicea ceva, i se intensifica pentru o clipă. Apărea când termina de vorbit, ca un sigiliu pus pe cuvinte ca să facă în aşa fel încât sensul celei mai comune expresii să pară absolut impenetrabil. Era un comerciant oarecare, angajat aici din tinereţe – nimic mai mult. Oamenii i se supuneau, dar nu inspira nici dragoste, nici frică, nici măcar respect. Inspira nelinişte. Asta era! Nelinişte. Nu neîncredere clară – doar nelinişte – nimic mai mult. Nici nu ştiţi ce eficientă poate să fie o… o asemenea… aptitudine. Nu avea deloc spirit organizatoric, nici iniţiativă, nici măcar un simţ al ordinii. Se vedea clar din starea deplorabilă în care era staţia. Nu era şcolit, nici inteligent. Poziţia lui venise natural – de ce? Poate pentru că nu se îmbolnăvise niciodată… Petrecuse trei perioade de câte trei ani acolo… Pentru că sănătatea triumfătoare în dezastrul general, în care sucombă restul organismelor, este un fel de putere în sine. Când se ducea acasă în concediu, îşi făcea de cap, nu se-ncurca şi o făcea în stil mare. Distracţie de marinar întors în port cu uşoare variaţiuni, dar numai la suprafaţă. Aşa se înţelegea din ce trăncănea. Nu venea cu idei noi, ştia să întreţină rutina – şi atât. Dar era incredibil. Era incredibil datorită unui lucru mărunt: era imposibil să-i dibui punctul slab. Ăsta a rămas secretul lui. Poate că era gol pe dinăuntru. O bănuială ca asta te cam pune pe gânduri – pentru că acolo, departe, nu venea nimeni să facă verificări. Odată, când tot felul de boli tropicale le veniseră de hac mai tuturor „agenţilor“, a fost auzit zicând:
— Cei care vin aici n-ar trebui să aibă măruntaie.
A pecetluit fraza cu zâmbetul ăla al lui, ca şi când ar fi deschis o uşă, un tărâm întunecat al cărui paznic era. Aveai impresia că înţeleseseşi câte ceva – dar nu puteai să pătrunzi nimic. Când l-au enervat albii care se certau mereu pe locurile la masă, a dat comandă să se facă o masă rotundă, imensă, pentru care a fost nevoie să se construiască o încăpere specială. Asta era cantina staţiei. Unde stătea el, acolo era capul mesei – în rest nu mai conta. Se vedea că era pătruns de certitudinea asta. Nu era nici politicos, nici nepoliticos. Era tăcut. Îi dădea voie „băiatului“ lui – un negru tânăr şi îmbuibat, venit de pe coastă – să-i trateze cu o insolenţă provocatoare pe albi, chiar în faţa lui.
A început să vorbească imediat ce m-a văzut. Stătusem prea mult pe drum. Nu mai avea cum să aştepte. Fusese nevoit să înceapă fără mine. Trebuia să se ocupe de staţiile din susul fluviului. Fuseseră atât de multe întârzieri încât nu ştia cine era mort şi cine era viu şi cum se înţelegeau – şi tot aşa, şi tot aşa. Nu era deloc atent la explicaţiile mele şi, în timp ce se juca cu un baton de ceară pentru sigilii, a tot repetat că situaţia era „foarte gravă, foarte gravă“. Umblau zvonuri cum că o staţie foarte importantă era în pericol şi şeful ei, domnul Kurtz, era bolnav. Spera să nu fie adevărat. Domnul Kurtz era… mă simţeam obosit şi iritabil. Dă-l naibii pe Kurtz, mi-am spus în sinea mea. L-am întrerupt zicând că auzisem de domnul Kurtz, pe coastă.
— Aha! Deci vorbesc de el pe acolo, a şoptit ca pentru sine.
Apoi a luat-o de la capăt, asigurându-mă că domnul Kurtz era cel mai bun agent pe care îl avea, un om excepţional, foarte important pentru companie, aşa că i-am înţeles îngrijorarea. Era, a zis, „foarte, foarte neliniştit“. Într-adevăr, s-a agitat pe scaun întruna, tot exclamând: „Ah, domnul Kurtz!“ până când a rupt batonul de ceară şi a rămas cu gura căscată văzând ce-a făcut. Apoi ar fi vrut să ştie „cât ar dura să“… l-am întrerupt din nou. Închipuiţi-vă că mi-era foame şi mă mai şi ţinea în picioare. Simţeam că mă lasă nervii.
— De unde să ştiu? am zis. Nici măcar n-am văzut epava – câteva luni, mai mult ca sigur.
Toată trăncăneala asta mi s-a părut fără nici un sens.
— Câteva luni, a zis. Ei, atunci să zicem trei luni până când o să putem s-o luăm din loc. Da. Ar trebui să fie de-ajuns pentru toată tărăşenia.
Am ieşit valvârtej din coliba lui (locuia singur într-o colibă de lut, cu un fel de verandă), bombănind în barbă ce credeam despre el. Era un idiot pus pe pălăvrăgit. Apoi m-am răzgândit când mi-am dat seama cu uimire că, de fapt, fusese cumsecade când estimase cât timp ne-ar fi trebuit pentru „toată tărăşenia“.
Fragmente din Inima întunericului, de Joseph Conrad, colecţia Top 10+, Polirom, 2014, Traducere din limba engleză de Casiana Ioniţă
M-am pus pe treabă de a doua zi, întorcând spatele staţiei, ca să zic aşa. Mi se părea că doar aşa puteam să mă concentrez pe lucrurile care contau cu adevărat în viaţă. Dar trebuie să te mai şi uiţi în jur uneori şi atunci am văzut staţia, oamenii umblând haotic prin soarele din curte. Mă întrebam uneori ce sens aveau toate astea. Mergeau de colo-colo cu bastoanele lor absurd de lungi, ca nişte pelerini necredincioşi care rătăcesc, ameţiţi, îndărătul unui gard putrezit. Cuvântul „fildeş“ se auzea prin aer, ca o şoaptă, ca un oftat. Ai fi zis că se rugau la el. Un iz de lăcomie imbecilă se infiltra peste tot, ca o miasmă de cadavru. Doamne! N-am văzut ceva atât de ireal în viaţa mea. Iar sălbăticia tăcută care înconjura în tăcere fărâma asta de pământ luat în stăpânire de om m-a frapat, căci îmi părea impunătoare şi invincibilă, ca răul sau ca adevărul, aşteptând răbdătoare ca invazia asta fantasmagorică să ia sfârşit.
