Irelevanța esteticii literare

A citi, captivat, o carte cu întâmplări și personaje extraordinare, dar având conștiința irelevanței literaturii — iată o posibilitate paradoxală! Și totuși, nu atât de paradoxală. Spunea Monica Lovinescu despre celebra carte a Aniței Nandriș-Cudla, 20 de ani în Siberia: ”Cartea aceasta, care nu numai că se cere neapărat citită, dar ar merita să fie așezată, prin biblioteci, într-un raft al clasicilor, descrie unul din cele mai cumplite destine. Totuși e generoasă cu capacitatea noastră de a suporta grozăvia. Nu ascunzând faptele (dimpotrivă, descrierea e minuțios-concretă), ci tratându-le ca pe neferici ce trebuie suportate cu credință în Dumnezeu, rânduindu-le într-un fel de lume, la locul lor — loc de întuneric și nefericire, pe care, dacă nu-l poți ocoli, trebuie să-l străbați cu demnitate. Demnitate, curaj, cinste: nicicând aceste cuvinte nu sunt pronunțate. Anița nu conceptualizează; ea trăiește pe viu și demnitatea, și curajul, și cinstea, nefălindu-se cu ele. Simplu, ea reabilitează, pas cu pas, gest cu gest, reacție după reacție, sentimentele mari, sentimentele nobile, acele bune sentimente cu care Gide pretindea că nu se poate face literatură bună. Nu ni se pare prea interesant de a discuta cum și cât aparține povestirea Aniței Nandriș-Cudla literaturii…”. Autoarea de care vorbește Monica Lovinescu abia avea câteva clase primare, dar trăise mai intens și mai dramatic decât poate vreodată sugera literatura, și reușise să povestească într-un caiet ce trăise cu un uluitor talent narativ. Ea făcuse, deci, literatură, fără să se gândească la ea, abia cititorii ei au putut constata, parcurgându-i povestea, cât de puțin importă o altă estetică decât cea a unei zguduitoare mărturii.

Amintirile despre închisoare, front și prizonierat nu pot fi tratate estetic, ca texte scrise ”frumos”, chiar dacă, adesea, această dimensiune există. Fluența, logica epică, corectitudinea limbii, acuratețea cronologică și dispunerea secvențială nu intră, totuși, între criteriile unor asemenea scrieri. O zi din viața lui Ivan Denisovici e (doar) literatură, a spus-o polemic un co-pătimitor al lui Soljenițân, Șalamov, el însuși unul dintre campionii acestui gen memorialistic. La fel și autohtonul Jurnal al fericirii. Nu la fel stau lucrurile cu textele unor Ion Ianolide, Ion Ioanid, Ion Gavrilă Ogoranu și atâția alții. Chiar dacă toate sunt scrise după decantarea sufletească și intelectuală a evenimentelor, contează intenția și efortul creator, scopul recuperării prin scris. De aceea deosebim între valabilitatea beletristică și cea istorică a lor, între grosimea estetică și impactul reconstitutiv, între metaforă și adevăr. Unele le au pe toate, altele numai adevărul, în goliciunea lui înfricoșătoare. Unghiul de vedere principal e, deci, autenticitatea relatării, puterea ei evocatoare, cu bune și rele, esteticul rămânând în plan secund. Citindu-le, vrem în primul rând să trăim alături de autori grozăvia evenimentelor și dorim să o facem cât mai aproape de intensitatea lor originară și să avem o imagine cât mai fidelă a lor. Ne interesează dramatismul, culoarea, mișcarea, nu coaja exterioară a literaturii, care e numai complementară, iar nu necesară.

Din acest punct de vedere trebuie abordate cărțile unor Aurel State și Radu Mărculescu. Drumul crucii (Editura Rost, 2013), respectiv Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică (Humanitas, 2010) sunt scrise după 1964, prima, și după 1990, a doua, adică după eliberarea din lagărele sovietice și din închisorile autohtone și după căderea comunismului. Destinul acestor cărți le-a dublat conținutul. Autorii au trecut prin războiul antisovietic și prin prin gulagul rusesc, dar au suportat și binefacerile reeducării din patria mamă, pentru care înduraseră atâtea. Aurelian State a luptat în Crimeea, la Odessa și la Sevastopol, între 1942-1944, ca ofițer al unui Batalion de Vânători de Munte, un organism militar de elită al Armatei române de atunci, trimis inclusiv pentru a lichida grupările de partizani ucrainieni care se ascundeau în munți și periclitau acțiunile româno-germane. A căzut prizonier în mai 1944 și a fost condamnat de un tribunal sovietic la 25 de ani de muncă în lagăr, pentru ”crime de război”. Va petrece ani duri în gulag și în închisori, alături de alți prizonieri germani și români, în Siberia și dincolo de Cercul Polar: Gorki, Oranki, Simferopol, Vorkuta, Donbas, Stalingrad, Sverdlovsk — peste tot cu o atitudine fermă, refuzând prin tăceri la anchete, prin greve ale foamei și prin proteste scrise să facă jocul autorităților sovietice. Memoriile sale au fost ascunse, fragmentate, arse și căutate asiduu de Securitate, au fost motiv de anchete violente și de urmăriri. Ele au dat încă o dată (mai era nevoie, oare?) ocazia autorului de a-și dovedi demnitatea, cavalerismul și uriașa forță de a lupta cu un regim pe care l-a detestat consecvent, cu tărie, de la primul contact cu el. Și, de asemenea, ele au dovedit cât de tare se teme un regim pretins umanitar și egalitar de adevărul spus într-o singură carte. Nu s-a înscris în divizia trădătoare ”Tudor Vladimirescu”, nu a recunoscut nicio acuzație și nu a divulgat niciun nume de colaborator, în ciuda violențelor și a presiunilor de tot felul. De aceea, la repatriere, în noiembrie 1955 (după aproape 12 ani de prizonierat), dosarul său predat Securității românești nu-i va fi deloc favorabil. Internat prin spitale și sanatorii TBC, a dat examen în 1957 la Facultatea de Filologie din București, secția germană, și a intrat primul. A fost arestat din nou, în 1958, pentru ”uneltire contra orânduirii sociale” (participase la înmormântarea unui fost camarad) și, de teamă să nu cedeze la anchetă și dintr-un exces de rigoare morală, s-a aruncat de pe închisoarea Uranus, în încercarea de a se sinucide. O aripă de înger îi va opri căderea, după cum va mărturisi, astfel încât să nu se întâmple ceva iremediabil. Zdrobit, cu oasele frânte, dar conștiința în picioare, a primit în 1959 condamnarea la 18 ani de muncă silnică. A fost eliberat în 1964, odată cu amnistia generală, în lotul ultim al celor care refuzaseră reeducarea, s-a stabilit în București, și-a încheiat studiile universitare și a devenit profesor de limba germană. Urmărit în continuare de Securitate, a murit în noiembrie 1983, în spital, cu puțin înainte de a-i apărea cartea de memorii la editura Coresi din Freiburg.

Viața lui Radu Mărculescu n-a fost nici ea una a răgazului intelectual, chiar dacă era absolvent de litere și filozofie, înainte de 1940. În urma dezastrului de pe frontul de Răsărit, a învălmășelii și a retragerilor masive, fiind ofițer de artilerie, a căzut prizonier la Cotul Donului, în 1942, și a trecut prin aproximativ aceleași ”peisaje” siberiene ca și Aurel State (cu variantele Monastîrka, Uscioara, Morșansk), cu aceeași atitudine: refuz al colaborării, tăcere, greva foamei, proteste, acțiuni de rezistență în grup, neînrolarea în divizia ”roșie”. Va fi eliberat și repatriat, după obicei, în bou-vagoane, în 1951, după 9 ani de gulag, dar va fi reîncarcerat între 1959-1964, pentru trei poeme subversive, plus prieteniile prea ”colocviale” cu foștii colegi de suferință. A lucrat necalificat, între detenții, dar, mai norocos și mai longeviv, a apucat anul 1989, care l-a găsit dispus la interviuri televizate și cu manuscrise în sertar. Le va publica, laolaltă cu memoriile de lagăr sovietic (în 2 ediții înainte de cea de la Humanitas, în 2000, respectiv 2007) și autohton (Mărturii pentru Judecata de Apoi, adunate din gulagul românesc, 2005), va lua premii și va fi tradus în afară. Mai notorii decât ale precedentului (dar deloc subversive, dat fiind momentul când au fost scrise), cărțile lui Mărculescu au din plin și dimensiunea estetică, și pe cea istorică, autorul povestește fluent, închegat, cu detalii picante (și terifiante), cu scene memorabile, cu persuasive și exemplare ”teze” morale. Dimpotrivă, în ciuda la fel de memorabilelor scene, cărții lui State îi lipsesc legăturile epice între evenimente, multe dintre scene sunt neclare, iar unele dintre dialoguri și reflecții par patetice, inautentice, recompuse post-factum cu intenții demonstrative. La întoarcerea acasă, detenția sovietică îi va părea lui Mărculescu un coșmar lung, un ”Vis Negru”, pe care va simți nevoia să-l lase scris, într-un timp fast. A făcut-o cu talent și cu toate instrumentele narative care să-i asigure calitatatea, una pe care cărțile prietenului său (există o emoționantă mărturie despre Aurel State, în Pătimiri), am spus-o deja, nu a avut-o.

 Dacă relevanța estetică e secundară, asemenea cărți rămân mărturii brutale, teribile, ca impact, născute din nevoia de a spune adevăruri dureroase și de a le exorciza, fără răgazul necesar, uneori, de a mai interveni formal asupra celor relatate. Dar valoarea lor testimonial- istorică e incontestabilă. Avem, în cazul lor, atât un document autentic, cât și o poveste, doar că e dezbrăcată de ficțiune. Lectura empatică e garantată, ca și locul lor pe raftul literaturii adevărate.