Biografia unei obsesii
Aceasta nu este o carte de memorii, chiar dacă uneori poate să lase această impresie. Ea nu este o încercare de a-mi povesti viaţa, ci o încercare de a o înţelege. De aceea, întâmplările nu urmează o ordine cronologică, ci succesiunea logică a argumentaţiei şi nu sunt legate între ele decât prin asociaţii de idei şi împletiri de obsesii. De fapt, încet, încet, prin selecţie (o selecţie care nu putea fi decât tendenţioasă), obsesiile au fost reduse la una singură, ce ar putea fi definită prin întrebarea: cât din ceea ce am trăit este un rezultat al voinţei mele şi cât se datorează influenţelor, presiunilor şi manipulărilor care s-au exercitat asupra mea? Şi nu mă refer doar la faptul de a fi fost obligată să fac, mă refer şi la faptul, infinit mai grav, de a fi fost uneori convinsă să fac.
În momentul în care mi-am pus pentru prima oară această întrebare cerând un răspuns laborios – din care cartea de faţă nu poate reprezenta, în mod fatal, decât o parte –, întregul
drum parcurs mi-a apărut ca un slalom printre diverse încercări de deturnare de la direcţia pe care pornisem, pentru ca următorul pas să fie o altă manevră, de obicei de sens contrar sau cel puţin diferit, în aşa fel încât, cu timpul, traiectoria se rotunjea, se contorsiona şi devenea aproape imposibil să descoperi cât din direcţia iniţială putuse fi păstrat şi, în ultimă instanţă, chiar, care fusese această direcţie. Au încercat să mă manipuleze oameni, adversari sau colegi, duşmani sau prieteni, instituţii, cărţi, credinţe, idei; fiecare ieşire din singurătate şi fiecare contact cu altcineva sau altceva a fost o încercare – uneori reuşită, alteori nu – de a mă schimba şi de a mă transforma în purtătoarea unui alt destin. Am reţinut, evident, mai ales momentele în care am descoperit la timp intenţia de deturnare şi am reuşit s-o parez sau, dimpotrivă, pe cele pe care, descoperite prea târziu sau chiar mult după ce se produseseră, nu am reuşit să le împiedic să mă marcheze. Dar câte alte momente au trecut prin mine şi m-au transformat fără măcar să le observ, uneori atât de subtil, încât nu au lăsat nici o urmă vizibilă, insinuate în adâncul proceselor chimice? Alteori, dimpotrivă, au lăsat pete de neşters şi malformaţii pe care le descopeream târziu cu oroare, fără să fiu în stare să-mi amintesc de când le purtam şi ce le provocase. Oricum, manipulată de alţii sau numai de propriile mele iluzii, am fost întotdeauna liberă în sensul revoltei împotriva răului, niciodată în sensul indiferenţei faţă de el.
Nu fac parte dintre scriitorii care se gândesc dinainte de a debuta la momentul în care vor ajunge să-şi scrie memoriile, trudind pe parcursul întregii vieţi ca secretari conştiincioşi ai
propriei deveniri sau ca arhivari ai gloriei ce va să vină. Am fost întotdeauna prea grăbită, prea neglijentă şi chiar prea modestă pentru asta. Problema mea era să aflu unde greşeam, din moment ce tot ce făceam pentru a schimba ceva în jurul meu era în zadar. Sau poate că greşeala era chiar încăpăţânarea de a încerca să schimb? N-am notat niciodată decât idei; faptele mi se păreau întotdeauna lipsite de importanţă, iar propria mea devenire demnă de interes doar în funcţie de numărul de pagini pe care am fost în stare, scriindu-le, să le salvez de neant. Ceea ce încerc
să fac acum nu este, deci, descrierea unei istorii ştiute, ci investigarea unor întâmplări din punctul de vedere al întrebării exasperate de la care am pornit şi care – asemenea unui magnet care, plimbat peste o suprafaţă acoperită cu pilitură de fier, o ordonează, dându-i formă, structură şi sens – poate să schimbe nu numai perspectiva, ci şi conţinutul poveştii. Desigur, subiectul investigaţiei sunt eu însămi, dar ceea ce mi se pare important este faptul că nu e vorba doar de un studiu de caz, că mai tulburător decât exemplificările, decât răspunsurile la întrebare (cine pe cine manipulează, cine reuşeşte şi cine nu reuşeşte să manipuleze sau să nu se lase manipulat) este adevărul că în centrul tuturor forţelor, lucrurilor, faptelor, întâmplărilor, personajelor stă – asemenea unui soare negru ordonator de lumi scoase din haos pentru a fi dependente – dorinţa de a manipula. Iar aceasta nu este o inovaţie a istoriei recente. Se spune că regele indian Asoka (273 î.Hr.) a înfiinţat societatea secretă a celor 9 înţelepţi care deţineau toată înţelepciunea lumii, fiecare fiind responsabilul unuia dintre domeniile cunoaşterii. Primul dintre aceste domenii era cel al tehnicilor de propagandă şi de manipulare a maselor, al ştiinţei atotputernice prin care, stăpânindu-se gândirea mulţimilor, putea fi guvernată lumea.
Aceasta este prima dintre cărţile mele pe care am scris-o fără bucurie, chiar cu un anumit resentiment născut din obligaţia de a o scrie. O obligaţie care mă umileşte, aşa cum mă umileşte obligaţia de a-mi face investigaţii medicale când nu mă simt bine. Ca şi pe plan medical, trebuie să accept să mă expun, să mă las cercetată (faptul că eu însămi sunt cercetătorul nu schimbă întru nimic lucrurile) şi să aştept cu emoţie rezultatul cercetărilor. Desigur, este şi o carte de amintiri, doar în măsura în care amintirile pot deveni argumente. Dar ea nu va avea cu siguranţă nimic comun cu acele opuscule în care diferite per sonaje publice îşi povestesc experienţa politică recentă pentru a o consolida pe cea viitoare, folosind fraze mai mult sau mai puţin lemnoase, mai mult sau mai puţin proprii, ca să-şi acopere greşelile şi să-şi pună în valoare adevărurile. Şi asta pentru simplul motiv că nu am scris această carte pentru a transmite un adevăr pe care eu îl deţin, ci pentru a găsi un adevăr de care eu am nevoie. Sensul ei nu este să acopere, ci să
descopere ceva. Şi anume, răspunsul meu la întrebările pe care singură mi le pun în legătură cu propria mea condiţie şi propria mea evoluţie.
De câte ori am fost întrebată – şi am fost întrebată de multe ori – ce aş vrea să schimb, dacă aş putea, în viaţa mea trecută, am răspuns că aş vrea să fi debutat cu al doilea volum. Apărut
după patru ani de interdicţie – declanşată imediat ce debutasem cu două poezii în ultima clasă de liceu –, primul volum ocupă în biografia umilinţelor mele unul dintre primele locuri. El m-a învăţat că numele cules pe o copertă, departe de a fi semnul unei victorii, poate fi momeala cu care eşti prins într-o capcană menită să te dreseze. Visasem sfârşitul interdicţiei ca pe o formă de libertate şi se dovedea doar o formă de manipulare. În pofida succesului pe care l-a repurtat şi care a însemnat lansarea mea în lumea literară, acest volum este pentru mine simbolul neputinţei în faţa sistemului, în faţa capacităţii şi a neruşinării acestuia de a manipula. Cu strofe tăiate, cu versuri adăugate, cu titluri schimbate, cu atâtea cuvinte înlocuite, încât reuşeam cu greu să refac în minte forma iniţială, răsfoirea primului exemplar al debutului a fost pentru mine un şoc a cărui intensitate s-a transformat într-o lecţie pentru toată viaţa. Am izbucnit, cu el în mână, în plâns, un plâns a cărui amintire aveam să o folosesc profilactic de nenumărate ori. A fost o
lecţie pe care n-am uitat-o niciodată şi care a contribuit esenţial la formarea omului şi autorului care am devenit. Nu a fost ultima oară când am descoperit că tot răul este spre bine.
Ani de zile, deasupra mesei mele de lucru a stat prinsă într-un ac o propoziţie a lui Erasmus din Rotterdam: „Să nu te laşi folosit de nimeni“. Era la începutul anilor ’90, când am descoperit cât de simplu era înainte să mă feresc de duşmani şi cât era de complicat acum să-i deosebesc de prieteni. La asta se adăuga faptul că, forţele politice şi componentele societăţii
diversificându-se şi noţiunea de imagine devenind o faţetă determinantă a noţiunii de putere, asaltul celor care aveau ne voie să-şi anexeze un gest, o replică, o figură, un destin – ce puteau fi utile ornamental, puteau fi maculate sau puteau fi folosite ca detergent – a devenit tot mai agasant şi tot mai periculos, obligându-mă la o obositoare continuitate a atenţiei. Îmi amintesc încă mirarea mea aproape amuzată din ’90 când au început să apară împotriva mea în presă primele insulte şi calomnii. Mi se părea de neînchipuit că m-ar putea atinge, că mi-ar putea face rău, că le-ar putea crede cineva. Nici o clipă nu mi-am pus problema că aş putea fi erodată de aceste terfeliri vulgare, absolut neverosimile. Au trebuit să treacă ani de neobosită murdărire ca să încep să înţeleg că nu sunt de nedistrus, că pot fi dizolvată în noroi.
Nu înseamnă că problema era pentru mine nouă. Cândva, la jumătatea anilor ’80,făcusem o adevărată obsesie din întrebarea dacă nu cumva ar trebui să încetez să mai lupt cu cenzura
şi, deci, să mai încerc să apar, din moment ce orice victorie pe care o repurtam, reuşind să public o carte adevărată, era automat manipulată de cei ce încercaseră să o împiedice, devenind un argument real al unei libertăţi inexistente. Atenţia şi precauţia mea trebuiau atunci să funcţioneze în acelaşi timp şi cu aceeaşi intensitate în două direcţii opuse: pe de o parte, să evit represiunea, iar pe de altă parte, să evit falsa impresie că represiunea nu există. Ceea ce era nu numai greu, ci aproape imposibil, pentru simplul motiv că evi tarea unuia dintre braţele alternativei te arunca teoretic în braţele celeilalte. Şi totuşi, mi s-a părut, cel puţin din punct de vedere nervos, suportabil, pentru că aşa cum erau, riscante, perfide şi contra dictorii, pericolele veneau totuşi dintr-o singură direcţie, ceea ce simplifica lucrurile şi făcea lumea să se deseneze clar, fără nuanţe, în alb şi negru. Mai târziu, în condiţii de libertate, albul şi negrul au dispărut, albul putrezind şi descompunându-se în nenumăratele culori din care se născuse, în timp ce negrul se travestea, încercând să se combine cu nuanţele pe care reuşea să le manipuleze, să formeze nesfâr şite şi confuze game de griuri. Totuşi, atenţia de decenii îmi formase ochiul, eram în
continuare în stare să-i recunosc pe vechii adversari sub indiferent ce travesti. E adevărat că în decembrie ’89, timp de câteva zile, a existat un hiatus, o între rupere produsă de orbitoarea lumină a libertăţii apărute prea brusc, o scurtă perioadă în care n-am mai reuşit să discern aproape nimic, până când ochiul s-a acomodat şi obişnuit cu lumina. Apoi, ceea ce m-a
tulburat a fost felul în care încercau să mă folosească cei despre care credeam că îmi sunt asemnea. Prima dintre formele de manipulare fiind chiar ideea mea, pentru care nu am
pe cine să învinuiesc, referitoare la aceste iluzorii similitudini.
Pentru că, dacă am putut rezista adesea la manevrarea de către duşmani, mi-a fost infinit mai greu să rezist la influenţarea de către colegi, parteneri, la manipularea pe baza ideilor
comune, în care mi se părea că eu cred mai mult decât ei. De fapt, poate că toate conflictele dintre oameni s-ar putea explica într-o singură cheie: aceea a dorinţei de a manipula. Nu putem
ierta celorlalţi – adversari sau prieteni, n-are nici o importanţă – încercările şi adesea succesul de a ne manipula şi, în egală măsură, refuzul de a se lăsa manipulaţi de noi, după cum ei nu ne iartă rezistenţa pe care le-o opunem şi încăpăţânarea cu care nu renunţăm să-i manipulăm. De fapt, chiar şi iubirea este o formă de manipulare reciprocă într-un acord deplin până când – fiecare cedând celuilalt totul şi renunţând la punctul său de vedere pentru a-i dărui celui iubit bucuria de a învinge – se petrece o înlocuire a poziţiilor şi, în ultimă instanţă, o topire a punctelor de vedere diferite într-o magmă comună. Dar, din colo de toate acestea, cea mai periculoasă dintre formele de manipulare căreia i-am căzut victimă a fost capacitatea mea de a mă iluziona, de a mă entuziasma, de a începe prin a avea încredere. Totul izvorând dintr-o deficienţă de imaginaţie, din incapacitatea de a-mi imagina că celălalt este altfel decât mine. Deşi repetatele experienţe şi dezamăgiri ar fi trebuit să mă dezbare de această naivitate de care ţineam cu dinţii. Nu eram incapabilă să văd diferenţele, ci mi se părea mai uşor să nu le văd decât să le accept.
Şi tot ce puteam să inventez împotriva evidenţei era singurătatea. Nu ştiu un alt lucru pe care să-l fi construit cu mai multe eforturi şi cu mai firave rezultate.
Apoi, principalul lucru pe care l-am învăţat după ’89 a fost că, dacă mă hotărăsc să-mi părăsesc singurătatea, dacă vreau să realizez ceva ce nu pot face singură – chiar dacă eu fac cea mai mare parte –, dacă vreau să colaborez şi cu alţii, trebuie să învăţ să văd numai partea bună a celor cu care colaborez, încercând să nu o văd pe cea rea. Iar dacă nu reuşesc, dacă aceasta din urmă este prea mare, să renunţ la colaborare. Era, de fapt, o întoarcere la punctul de pornire, o închidere a cercului pe altă treaptă, mai realistă, cu deosebirea că de data aceasta naivitatea era ţinută sub control şi devenea un element al construcţiei. Cei ce mă foloseau – indiferent din ce motiv şi cu ce scop – erau folosiţi la rândul lor pentru realizarea operei care devenea, astfel, mai mult sau mai puţin, comună.
Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013
