Bătrâni şi tineri
Observ – fără să-mi propun s-o fac, dimpotrivă, încercând să nu-i dau atenţie, să mă sustrag descoperirii – aversiunea formată din dispreţ, invidie şi ură cu care unii tineri îi privesc pe bătrâni. Sau poate nu e vorba nici de ură, nici de dispreţ, nici de invidie, ci doar de o înspăimântătoare curiozitate, îndreptată ca spre nişte exemplare ale unei alte specii, prin nimic înrudite (însăşi ideea de înrudire apărând ca o insultă), străină şi dezagreabilă.
În ceea ce mă priveşte, fixată deocamdată într-un no man’s land, mă uit, întorcând capul ritmic ca într-un exerciţiu de gimnastică, spre unii şi spre alţii, aşezaţi ca două armate medie -vale faţă în faţă: bătrânii, cu viziera spaimei trasă etanş peste faţă, pregătiţi de retragere încă înainte de începerea luptei; tinerii, excitaţi de frica pe care o produc, înaintând feroce, mândri de propria lor cruzime. Îi privesc egal de tulburată de lipsa de putere a unora, de excesul de putere al celorlalţi, de potenţialul pericol pe care fiecare pare să-l simtă în ceilalţi, dar, mai ales, de incredibila falie deschisă între ei, ca şi cum cei bătrâni nu şi-ar aminti că au fost cândva tineri, ca şi cum cei tineri nu ar crede că vor deveni vreodată bătrâni. Îi privesc cum stau faţă în faţă, ca şi cum nu ar fi aşezaţi într-o logică a consecutivului care formează prin însumare istoria, ci s-ar concura pe acelaşi fragment de timp care i-ar obliga să se reducă între ei.
Această neînrudire, chiar şi atunci când este vorba de părinţi şi copii, este cea mai frapantă, cea mai generatoare de uimire, cea pe care mi-ar plăcea să o înţeleg analizându-mă pe mine, cea care am fost – oricât de ieşită din rând – într-una sau în alta dintre ipostaze.
Încerc să-mi amintesc, deci, ce simţeam în adolescenţă faţă de bătrâni şi primul lucru care îmi vine în minte este comica nesiguranţă a definirii vârstelor. Îmi amintesc cum, prin clasa
a cincea, eram cu toţii, fete şi băieţi, îndrăgostiţi de o profesoară foarte frumoasă despre care am aflat la un moment dat că are 30 de ani. Descoperirea a declanşat aproape o revoltă împotriva ei, furioşi – ca şi cum ne-ar fi înşelat – că am putut admira o persoană „atât de bătrână“. Dar, desigur, acesta nu este decât un exemplu de relativitate şi derizoriu în cântărirea vârstelor. Dacă fac acum socoteala anilor, îmi vin în minte figuri de sexagenari cu care, adolescentă, eram mândră că pot sta de vorbă şi mă tratează, din punct de vedere intelectual, ca pe un egal. Sau îmi amintesc violenta admiraţie pe care mi-a stârnit-o doamna Velisar Teodoreanu, căreia i-am luat – tânără scriitoare – un interviu la împlinirea vârstei de 80 de ani. Sau îmi amintesc emoţia cu care îi abordam pe intelectualii ajunşi la noi din perioada interbelică şi bucuria cu care am adunat dialogurile cu ei în Convorbiri subiective, volumul pe care l-am publicat împreună cu Romulus Rusan. Eram în căutare de modele şi încercam să construim unul, din trăsăturile disparate, găsite în amestecuri diferite. În orice caz, nu-mi amintesc să ne fi simţit concurenţii vreunuia dintre ei, sau să-i fi invidiat pentru vila în care veneam din mansarda noastră sau pentru raftul de cărţi semnate, când noi abia dacă publicaserăm câte una. Îi dispreţuiam doar când îi descopeream laşi sau oportunişti, când nu reuşeau să fie la înălţimea admiraţiei pe care le-o rezervaserăm, dar asta nu ne împiedica să învăţăm de la ei cum să fim sau cum să nu fim, să ne simţim legaţi cu ei într-un şir care nu avea dreptul să se întrerupă.
Dacă întorc capul în direcţia opusă şi încerc să înţeleg care mi-au fost de-a lungul timpului sentimentele faţă de cei mai tineri decât mine, găsesc un nesfârşit şir de recomandări în
dosare de intrare în Uniunea Scriitorilor sau de fraze (care, strânse la un loc, ar putea da cărţi întregi) scrise pe coperta a patra a unor volume de debut, care nu întotdeauna le-au confirmat. Nu mi-a dat însă niciodată prin gând că intrarea lor în viaţa literară ar putea reprezenta o ameninţare pentru mine, dimpotrivă, am sperat întotdeauna că voi găsi în următoarele generaţii prietenii pe care i-am căutat în a mea.
Nimic din ce am trăit eu însămi nu mă ajută, deci, să înţeleg sensul şi cauzele spectacolului căruia îi sunt un aproape înspăimântat spectator. S-a iuţit timpul, de nu mai încap în el una de alta generaţiile? S-a micşorat pământul, de nu mai pot să-şi fie contemporani părinţii şi copiii, bunicii şi nepoţii? S-a făcut mai strâmtă istoria literaturii, de trebuie aruncaţi la gunoi clasicii, ca să poată intra nou-veniţii?
Evident, nu sunt în stare să răspund la întrebările pe care singură mi le pun, cu speranţa că mirarea mea nu are dreptate şi spaima mea nu are motiv.
De fapt, tot ce mi-am dorit pe cât trecea timpul şi se înmulţea numărul generaţiilor, pe care încercam să le descifrez privindu-le peste umăr, era să reuşesc să pătrund în mecanismele
gândirii lor, diferite de ale mele. Am încercat să-mi imaginez felul în care se schimbă, se recompun şi funcţionează argumentele; felul în care ochiul lor vede şi urechea lor aude. Întrucât mi se părea evident că atât legile logicii, cât şi legile fizicii păreau să fie diferite de cele cărora li se supuneau inteligenţa şi simţurile mele. În orice caz, imaginile rezultate erau atât de altfel, încât aproape de neînţeles. În mod ciudat, nici una dintre amintirile mele de la vârsta lor nu putea fi folosită ca instrument comparativ de cunoaştere, pentru simpul motiv că liniile directoare ale ultimelor decenii se schimbaseră cu o atât de nebunească viteză, încât dispăruse însuşi planul pe care ar fi putut fi trase liniile paralele pe baza cărora să se confrunte asemănările şi deosebirile. Problema generaţiilor nu ţinea de biologie, ci de istorie. Încerc să mi-o imaginez, în urmă cu
secole, într-o lume formată din ţărani şi oieri, în care totul era imuabil şi fiecare gest era oglindirea existenţială a celui făcut identic de părinţi, de părinţii părinţilor, de părinţii părinţilor părinţilor. Trecerea de la o generaţie la alta nu era decât atenţia de a transmite neschimbată întreaga zestre de învăţătură, obiceiuri, reacţii, concluzii, valabile pentru milenii, de a asigura continuitatea tradiţiei, neatinsă de aripa neagră a noului. Cu cât cobori mai adânc în timp, cu atât diferenţa dintre generaţii este mai inexistentă. Este adevărat că atunci viaţa era mai scurtă şi oamenii mai puţini.
Dar, ca să revin la punctul de pornire al acestei comparaţii, trebuie să mărturisesc că problema mea nu este şi nu a fost atât cum îi văd eu pe cei mai tineri, cât cum mă văd ei pe mine.
De-a lungul unor decenii întregi, în timp ce oglinda nu părea să înregistreze nici o schimbare şi eu însămi nu aveam nici disponibilitatea, nici curiozitatea să meditez asupra vârstelor mele invizibile, singurul gând care-mi trezea interesul, curiozitatea, chiar şi neliniştea era cum mă văd cei mai tineri sau chiar copiii.
Dar dacă, mă întrebam, ei văd diferenţe care mie nu mi se dezvăluie? Oare tinerele, asemenea cărora mă port atât de adesea, mă văd şi ele asemenea lor, sau există un mister de neperceput pentru mine, care pentru ele este o definiţie clară a deceniilor care ne despart? Nu mă impresionează că pot să am riduri şi părul alb şi câte şi mai câte semne ale trecerii timpului, dar faptul că cei care au vârsta pe care sufletul meu a refuzat să o părăsească m-ar putea privi ca pe doamnă, ca pe cineva cu o definiţie net diferită de a lor mă descumpăneşte şi chiar mă înspăimântă.
Am fost odată, cu mai mulţi ani în urmă, într-o şcoală elementară, la o întâlnire cu copiii din primele clase, care ştiau pe dinafară poemele cu Arpagic şi pregătiseră chiar un mic spectacol din ele. Învăţătoarea m-a prezentat zâmbitoare, puţin emoţionată şi solemnă:
— Copiii, iată, în şcoala noastră a venit autoarea versurilor pe care le iubiţi, le ştiţi pe dinafară, în mijlocul nostru se află chiar poeta Ana Blandiana.
Dar din banca întâi a întrerupt-o o voce subţire şi hotărâtă:
— Nu-i adevărat!
Era un băieţel de clasa întâi sau a doua, în orice caz foarte mic, şi a cărui seriozitate contrasta comic cu înfăţişarea.
Învăţătoarea s-a oprit contrariată şi descumpănită între severitatea necesară şi festivitatea momentului:
— Ridică-te în picioare! Ce nu-i adevărat?
— Nu-i adevărat că e poeta Ana Blandiana.
Învăţătoarei nu-i venea să creadă.
— Ce-i obrăznicia asta? Apoi a adăugat aproape curioasă:
De ce crezi tu că nu e poeta Ana Blandiana?
— Pentru că poeţii sunt morţi.
Clasa a izbucnit în râs. Învăţătoarea m-a privit speriată să vadă dacă nu m-am supărat, iar eu n-am uitat niciodată siguranţa copilului care a rostit acea formulă ce părea doar la prima vedere absurdă. Poeţii sunt, într-adevăr, cel mai adesea, morţi şi, pentru că sunt morţi, sunt întotdeauna şi tineri. Chiar dacă există poeţi – extrem de puţini – care au trăit până la adânci bătrâneţi, nimeni nu-şi imaginează poeţii de 80 de ani, iar cititorii lor, care – îmi place să cred – sunt în majoritate adolescenţi, nu se gândesc la ei ca la reprezentanţii altei generaţii. Deci întrebarea mea despre cum ar putea să mă vadă cei mai tineri decât mine are ca răspuns o altă întrebare, mult mai importantă, aceea legată de măsura în care aceşti mai tineri îmi sunt sau nu cititori. Dacă da, toate celelalte obiecţii cad, poezia devine ea însăşi o generaţie în care te poţi întâlni, fără să te miri, cu autorul lui Ghilgameş sau cu Shakespeare, fără să simţi diferenţele învelişurilor temporare, fericit doar de căutarea aceluiaşi miez.
Deci a vorbi despre tineri şi despre bătrâni nu este, în ultimă instanţă, decât un fel de a te plasa sau nu în interiorul culturii. Ceea ce, transformând durata timpului în intensitate, poate
echivala posteritatea cu tinereţea.
Ana Blandiana, „Fals tratat de manipulare”, Humanitas, 2013