Tainele vârstelor

Nu spun nimic nou când afirm ca fiecare vârstă  are farmecul ei. Copilăria înmagazinează esenţa cunoaşterii lumii înconjurătoare. Ne întoarcem cu gândul la ea pentru a regăsi confortul lumii văzute de ochii copilului din noi. Tinereţea şi maturitatea sunt pentru vise,  dăruiri şi împliniri. Vârsta a treia, de aur, a cărei frumuseţe trece uneori neobservată, are strălucirea ei, acumulând forţele emoţionale ale tuturor vârstelor.

Mă voi opri în cele ce urmează la câteva exemple care ilustrează frumuseţea fiecărei vârste, frumuseţe pe lângă care trecem zilnic, uneori oprindu-ne ca s-o admirăm, alteori fără măcar s-o observăm.

Cu câţiva ani în urmă a apărut la editura Humanitas o carte de memorii scrisă de Adrian Oprescu şi prefaţată de Gabriel Liiceanu, intitulata “Vărul Alexandru şi alte poveşti adevărate”. Autorul de 78 de ani nu este scriitor, dar fiind rudă cu Gabriel Liiceanu, i-a trimis manuscrisul acestei prime cărţi scrise de el pentru lectură. Liiceanu marturiseşte în prefaţă că nu a avut de loc chef să citească manuscrisul, unul dintre sutele pe care le primeşte, dar a început totuşi lectura. După câteva pagini nu l-a putut lăsa din mână. Marturisesc că acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie, cartea m-a captivat de cum am început-o.

Memoriile încep cu perioada fericiăa a autorului, copilăria, după care continuă cu anii de detenţie politică petrecuţi în diverse închisori şi, apoi, la Canal. Autorul a fost ridicat în 1949, când era student şi întemniţat în valul de arestări politice staliniste.

Întrebat de ce s-a hotărât să scrie, autorul răspunde: “Am scris pentru că mi se părea că aveam ceva de spus”. Iar Gabriel Liiceanu se miră, în prefaţă: “De unde a învăţat să scrie la peste 70 de ani? Cu această întrebare în minte, m-am grăbit să dau cartea la tipar”.

Frumuseţea copilăriei, a însăşi noţiunii de copil, este descrisă de autor într-o întâmplare foarte  emotionantă. Era deţinut şi lucra la Canal muncind 11 ore pe zi la datul pământului cu o lopată care-i făcuse răni ulceroase în palme. Cum durerea devenise insuportabilă, l-a întrebat pe bătrânelul (tot deţinut) care le distribuia zilnic lopeţile, ce era de făcut. Bătrânelul i-a spus să vină a doua zi foarte devreme, ca să-i poată da singura lopată mai bună, care nu face răni. Aşa a făcut şi după câteva zile rănile începuseră deja să se vindece. Autorul s-a împrietenit cu bătrânelul, care, într-o dimineaţă i-a şoptit cu un aer misterios să intre în magazia de unelte, o baracă ce-i servea şi ca dormitor, ca să-i arate “ceva”. Intrând, a văzut, spre marea lui mirare, că pe patul îngust de lemn putrezit dormea, învelit cu o pătură slinoasă de închisoare, un copilaş blond de vreo trei ani. Vederea acestei “minuni” l-a emoţionat puternic pe deţinut. Bătrânelul i-a explicat că era copilul unor deţinuţi de la o altă baracă şi că îl vizita mereu pentru bucaţica de pâine pe care o primea la fiecare vizită. Cum de data aceasta se făcuse târziu seara, l-a culcat la el. Pe rând, toţi detinuţii au fost aduşi să vadă “minunea” şi, în acea atmosferă de mizerie de la Canal, darul de a privi naturaleţea unui copil dormind i-a înseninat pe toţi. Iată cuvintele autorului: “E greu de descris expresia pe care o căpăta fiecare de îndată ce apuca să zăreasca copilul dormind. Nu ajungeau să se dezmeticească. Alţii, nerăbdători, veneau să le ia locul. În felul acesta, în scurt timp, toata brigada s-a regăsit grămadă la uşa barăcii cu un aer buimăcit. Parcă primise fiecare o măciucă în cap. Ici şi colo mai auzeai pe câte unul şoptind: “Dumnezeule, că frumos mai este!”” Cineva a avut ideea să fie aduşi şi paznicii să priveasca copilul, l-au vazut şi inimile lor s-au înduioşat. Dar, după câteva zile, “familia” cu copilul a fost mutată la o baracă mai îndepărtată. Fiecare din paznicii soldaţi raportase superiorului vizita puştiului, de frica denunţurilor, iar superiorii au fost nevoiţi, tot de frică, să “ia măsuri”. Minunea apariţiei copilului a rămas însă întipărită în memoria deţinuţilor, care l-au numit “copilul sfânt”….

Frumuseţea de caracter şi întelepciunea bătrânelului ajuns la vârsta “de aur” sunt magistral puse în evidenţă în carte. Dar autorul face un portret de neuitat şi unui alt “vârstnic”, acela al bunicului din Cezieni, la care autorul îşi petrecea vacanţele în copilarie, pe când părinţii erau la Caracal. Bunicul îi spunea copilului “nepurcelule, hai să te învăţ să trăieşti”, sau “nepurcelule, ia o furculiţă şi mănâncă”. Şi aşa copilul a fost iniţiat în tainele albinăritului, al culesului pepenilor, al călăritului. Când bunicul îi dădea ceva să manânce, numai după ce copilul termina se aşeza şi el la masă.  “Mă aştepta întotdeauna să termin”, povesteşte autorul, “şi abia apoi începea şi el. Pesemne că nu vroia să rateze spectacolul plăcerii întipărite pe chipul meu. Era modul lui de a-şi dubla “traiul bun”, contemplând, în încântarea mea, felul în care altul îl descoperea”. Ilustrarea frumuseţii şi bunătăţii bunicului nici n-ar fi putut fi mai potrivită!

Aş mai avea multe exemple despre “vârsta de aur”, pe care mulţi o consideră o povară, fără a-i observa adevărata strălucire, dar trebuie să dau locul cuvenit şi câtorva cuvinte despre tinereţe!

De fapt, când sunt tineri, oamenii nici nu au timp să realizeze acest lucru. Cum bine remarca Goethe, “Dacă tinereţea e un defect, ne corectăm repede de el!” “Tinereţea e o achiziţie a vârstei coapte!” scrie Jean Cocteau, atrăgându-ne atenţia asupra faptului că reflectăm asupra ei mai ales după ce a trecut! Cât despre întelepciunea vârstelor, Jean Jacques Rousseau ne aminteşte: “Tinereţea este timpul când înţelepciunea se învaţă, batrâneţea este timpul când ea se practică”.

Închei încercarea mea de a ilustra frumusetea tuturor vârstelor cu afirmatia scriitorului Philippe Soupault (1897-1990), unul dintre fondatorii curentului suprarealist în literatura franceză, care a scris: “Când eşti tânar, eşti pentru totdeauna”!