La final de an, “mulţămirea”

La final de an, unii se pregătesc să îşi facă liste mai mult sau mai puţin ezoterice pe care le ascund prin tot felul de locuri ca să pară mai eficiente. Cine mai ştie ce şi-a dorit anul trecut? Eu ştiu, în mare, dar a ieşit mult mai bine şi mult mai altfel decât mă gândeam eu atunci, deşi într-un mod complet diferit, cu nişte peripeţii inimaginabile.
Alţii, invers, se apucă să mulţumească. Cerului, prietenilor. Sunt de acord cu asta: atunci când mulţumeşti toate se pun în ordine în jurul tău, parcă devii mai bun, fără să fii făcut nimic special pentru asta, şi mai “cuminte”. Dar nu sunt de acord cu cei care s-au învăţat să mulţumească pentru orice, mai mult din reflex decât din religiozitate, aşa încât ai impresia că ar fi în stare să mulţumească pe Facebook şi pentru că şi-au pus pantalonii cu bine de dimineaţă.
Se poate găsi un loc de mijloc între o speranţă prea gălăgioasă pentru viitor şi prea multă exaltare pentru trecut? Aş spune că este sentimentul de mulţumire: “mulţĂmire”.
Era acum vreo 12 ani, pe atunci abia începusem să scriu, erau nişte eseuri mici, şi căutăm – poate nu un mentor – ci, ceea ce cauţi în majoritatea cazurilor la un mentor, o confirmare. Am dat textele la citit unui ardelean înţelept şi liniştit, cu ţigara în gură, poate cel mai simpatic ardelean la 50 ani pe care îl ştiam în acea vreme. Mi-a spus mai multe lucruri pe care nu le-am uitat nici acum, dar în ce priveşte confirmarea mi-a spus: – “Confirmare? De la cine? De la mine? De la el? MulţĂmirea, aia e confirmarea dumnitale!”
La final de an, vrei să te bucuri: dar dacă serbarea nu iese cum trebuie? Dar dacă nu e zăpadă destulă? Ei bine, există ceva, care e şi “singuratic”, adică nu se poate “strica” orice ar fi, orice s-ar întâmpla, dar care poate fi şi împărtăşit, şi acest ceva e “mulţumirea” interioară pentru ceea ce ai reuşit şi ai trăit în anul care se încheie.
“Mulţumesc” poate fi ceva foarte rece, cerebral, faci o listă şi poate, poate că ea ajunge şi în inimă, dar nu e sigur. Dar, dacă te întrebi de ce eşti mulţumit, nu poţi să ratezi inima: se vede. Se simte. E chestia pe care o simţi şi o ştii totodată: e cea mai bună reunire între propriul tău efort (dacă eşti mulţumit de ceva înseamnă că te-ai chinuit pentru asta) şi între bunătatea sorţii pentru tine – ce a ieşit până la urmă din tot efortul tău.
Pe de o parte, mulţumirea e un sentiment cu care poţi petrece Crăciunul şi Anul Nou singur, fără să te plictiseşti dar fără să ratezi ceva sau să fie ceva greşit în ce faci: ieşi pe balcon şi te gândeşti doar la ce ţi-a adus mulţumire în anul care a trecut.
Dar totodată mulţumirea e poate singurul sentiment cu care poţi aduce bucurie adevărată oricunde ieşi cu familia și prietenii: mai mult decât pofta de veselie la un pahar. Mai mult şi mai solid decât orice petrecere. Mulţumirea înseamnă că ai inima plină, că te duci la cei dragi doar cu acele lucruri, din viaţa ta, care îţi fac inima plină. Cel mai frumos cadou.
De fapt, mulţumirea face adevărata pe-trecere între anul vechi şi anul cel nou.
Dacă ştii pentru ce eşti mulţumit, poţi cinsti cu încredere pentru asta.

2 Comentarii

  1. Multumesc mult Irina, un an minunat sa aveti!

  2. Uite, eu iti multumesc si tie pentru toate articolele pe care le-am citit pana acum si iti doresc un an bun si frumos!

Lasa un comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *