Insomnia (XII)

De ce a funcţionat, totuşi, timp de şase ani, relaţia mea cu Diana? Sigur, a mers nu doar datorită faptului că ne iubeam cu iubirea aia de copii care descoperă mimesisul, dar şi din nişte motive pe care îmi dau seama că altcineva le-ar putea considera astăzi de-a dreptul derizorii. Tocmai de aceea m-am decis să le developez:
1. Fuseserăm amândoi crescuţi de bunici. Mai exact de către Bunică. Ea copilărise însă la ţară, eu – între betoane. Îmi povestea cum se trezea dimineaţa şi, ieşind somnoroasă în pragul casei, cu soarele sus pe cer, îşi trecea mânuţele peste ochişori şi striga cât o ţineau plămânii:
– Bunicăăăăă! M-am treziiiiiit!
Cu chemarea asta începea fiecare zi frumoasă a copilăriei ei. Bunica, aplecată deasupra straturilor din grădină, se ridica încet din spate şi asculta cu luare aminte, grăbindu-se să iasă, păşind cu grijă printre cartofi şi fasole, în calea nepoţelei. Urma, după sărutul pe frunte, micul dejun, întotdeauna proaspăt şi pregătit cu sfinţenie. De fapt, bunicuţa se pregătea din timp pentru această misiune: se trezea mereu pe la 5–6, dar într-o linişte deplină, fără să tulbure cu ceva somnul fetei. Specialitatea ei culinară erau clătitele făcute pe „lespede”.
A trecut ceva vreme. Astăzi, bătrânica face clătite îngerilor. Prin Fodora nu am mai trecut de ceva vreme, dar Diana merge frecvent acolo şi cred că vede şi ea cum norii se pătează cu gem de prune când mai dă câte o ploaie.
2. Iubeam amândoi, deşi într-o măsură diferită, viaţa la ţară. De fapt, mint. Eu nu o prea iubeam înainte să o cunosc pe ea. Dar mini-excursiile, ieşirile aproape săptămânale, iarna sau vara, la Fodora sau la Dăbâca (aici locuia cealaltă bunică a ei, cea din partea tatălui), m-au vindecat, printre altele, şi de o boală pe care o socoteam incurabilă.
Am avut, dintotdeauna, o spaimă antologică de insecte. Bagă-mi tigrul în casă, nu rădaşca, ziceam. Cu tigrul mă descurc cumva, mă apăr, mă ascund, mă urc pe dulap etc., cu rădaşca, cu viespea uriaşă sau cu vreun păianjen hidos, încep să mă precipit şi nu mai pot gândi. Mă blochez şi încep să mă treacă transpiraţiile. Din acelaşi motiv, încă din copilărie, fiind nevoit să îmi abandonez ascunzătorile de la bloc şi să îmi petrec verile şi vacanţele în Apuseni, la Muşca, foarte aproape de Roşia Montană, unde, din păcate, venea nu doar bunica, ci şi mama, eram chinuit de arătările cu zeci de picioare, unele mai scârboase şi mai păroase decât altele. În mintea mea de pe atunci, imaginarul apocalipsei echivala, cred, cu ipoteza coşmarescă a unei macantropii generalizate a insectelor (în treacăt fie spus, filmele de duzină construite pe tema asta şi vizionate ceva mai târziu m-au plictisit, însă, şi m-au dezgustat, fără a mă speria, câtuşi de puţin).
Alături de Diana, uitam uneori de groaza aceea instinctuală şi învăţam să mă joc cu toate creaturile Dumnezeului meu. Învăţam, apoi, să apreciez aerul curat, precum şi slănina din pod (atât de alta decât bucata mucedă din frigiderul gol şi urât mirositor înspre care mama arăta de fiecare dată când îi spuneam că mi-e foame) sau ceapa verde din grădină: mi se părea extraordinar să poţi să-ţi iei tot ce îţi trebuie pentru o masă perfectă direct de la tine din grădină. Plămânul verde al pădurii mă liniştea, îmi tempera insomniile şi mă ajuta să mă recuperez după atâta oboseală, după atâtea deziluzii familiale, după atâtea nopţi pierdute. Pierdeam nopţi pe bandă rulantă încă din liceu, nu puteam citi nimic în timpul zilei. Lectura era pentru mine un act vampiric şi până astăzi a rămas la fel. Deşi copilărisem între betoane şi eram făcut din cu totul alt aluat, deşi simţeam mereu chemarea „maţurilor subpământene”, la fel ca puştii din prozele lui Cărtărescu, deşi păstram nostalgia scărilor de bloc demolate sau a ecoului coloanelor de beton în care ne ascundeam sau săream şi urlam ca dracii, eram, totuşi, din ce în ce mai edificat asupra puterilor terapeutice ale naturii şi asupra pornirilor mele de a evada din spaţiile de beton sau de asfalt, căzute pradă unei poluări şi unei aglomerări din ce în ce mai intense.
Bineînţeles că evadam (tot pentru) ca să am unde să mă întorc. Nu m-aş fi stabilit niciodată la ţară. Nu ştiu nici acum dacă aş face-o. Nu prea cred. Dar, hotărât lucru, mi-am schimbat concepţia cu privire la viaţa la ţară şi m-am edificat asupra beneficiilor ei. Chiar dacă am rămas, până la urmă, un lovinescian, în privinţa aceasta am devenit unul moderat, şi îmi lipsesc, astăzi, ceea ce însemnau, altădată, evadările obligatorii ale fiecărei săptămâni.
3. În fine, blândeţea şi feminitatea Dianei, precum şi faptul că îmi oferea o familie şi o mamă pe care eu nu le-am avut niciodată – toate acestea mă făceau să dau refugiului meu un final cât mai îndepărtat. Însă un curvar, un nesăbuit şi, mai presus de orice, un nehotărât ca mine nu putea trăi aşa la infinit. Din toţi aceşti şase ani, jumătate i-am trăit cu iluzia că m-aş putea schimba. Am ieşit din relaţia cu Diana cu sufletul chircit, neputând să iert în mine ceea ce ea iertase deja.
Şi cu toate astea, Dionissos îmi pulsa în vene. Am rătăcit ca un nebun după despărţire, dar aş minţi dacă aş spune că nu m-am bucurat de gustul libertăţii. Cel mai mult m-a durut, însă, durerea ei. Nu aş fi vrut, pentru nimic în lume, să sufere. În ultimul an, însă, prelungiserăm totul inutil şi artificial. Aveam viziuni diferite asupra căsătoriei, asupra vieţii intime, asupra libertăţii, asupra timpului însuşi. Din raţiunile înşirate mai sus, am rămas, totuşi, atâta vreme împreună. Pot spune că, astăzi, într-un fel anume, avem o relaţie mai bună decât cea de atunci. Sinceră şi directă, naturală şi nostalgică pentru adolescenţa prelungită prin care am trecut. De fapt, nici nu mai e timp, azi, pentru nostalgii. Fiecare ne-am refăcut viaţa. Şi…
…şi tocmai ce copiii mei din a cincea au terminat testul, şi tocmai ce se apucă unul mai răsărit de citit textul din manual, că şi tresar. Studiem basmul, adun testele, în clasă s-a făcut din nou linişte, când, deodată, micul meu prâslea începe a citi, sigur pe el, rostind nefiresc de apăsat:
„…şi numai Dumnezeu va şti fiecare cu ce am greşit şi dacă ne va pedepsi…”. Colegii îi sar în cap, cum că a greşit pagina, pe când eu, de la catedră, murmur de pe altă lume: „Amin”.