Ora 23.00, Stockholm, Biblioteca Regală; cheia se răsucește în broască și taciturnul paznic-Cerber se îndepărtează, cu promisiunea paradoxală de a se întoarce spre dimineață, garant al anabazei. Lumina difuză și curentul de aer mângâie rafturi întregi de tomuri: fiecare cameră adăpostește volume dedicate unei singure litere, pentru că – nu, nu aveți cum ghici – aici se găsește, mustind de ezoterism și irealitate, celebra Enciclopedie a Morților, fragmentată în mii de cărți legate cu lanțuri grele de rafturile de lemn. Această întreprindere unică a spiritului uman adăpostește doar numele care nu figurează în nicio altă enciclopedie, rod al unei perspective egalitare și democratice asupra lumii morților. Dar ceea ce frapează, trecând peste sisifica muncă de catalogare și culegere a datelor, este perspectiva perfect echilibrată de evocare a fiecărei vieți, a fiecărei ființe trecute dincolo, dozare alchimică de exterioritate și interioritate, cumularea de detalii care oferă unicitate fiecărei existențe. Iar scriitura este amestec magic și utopic de „lapidaritate enciclopedică și elocință biblică”. Protagonista-naratoare, care scotocește cu febrilitate în căutarea vestigiilor vieții tatălui său, de curând trecut în neființă, adună cele mai bizare și concrete informații: de la culoarea cerului într-o zi anume, până la autorii manualelor din vremurile trecute, de la vorbele șoptite la urechea fetei iubite, până la melasa furată din fabrică, un dar nesperat de dulce și frumos pentru copiii flămânzi. Înșiruiri de locuri, adrese, oameni, experiențe, gânduri, culori, senzații, opinii, idei, vise împlinite sau sfâșiate, proiecții, iluzii, dorințe – tot ceea ce face din fiecare traseu uman ceva unic, irepetabil și sfânt. Între paginile Enciclopediei, istoria se scrie din suma tuturor destinelor anonime, din totalitatea efemerităților și vremelniciilor, din gusturi, mirosuri și respirații care au ființat preț de o clipă.
Enciclopedia morților, text ce dă și numele volumului apărut în 1984, conține, într-o formulare poetică și concisă, câteva idei fundamentale identificabile și în celelalte opere ale prozatorului iugoslav. Oamenii sunt unici, cu trasee diferite, „fiecare făptură își are steaua sa, totul se repetă la nesfârșit și este irepetabil”; nu există destine importante și destine neimportante, toate trebuie să aibă șanse egale de a fi smulse din moarte prin forța evocării, prin cumulul de aspecte particularizante. Istoria trece ca un tăvălug, sfârtecând vieți și potențialități, dar e datoria fiecărui scriitor să lupte cu acest hybris și să smulgă din moarte și uitare. Literatura, pentru Danilo Kis, are o miză uriașă: să devină respirație pentru cei care nu mai sunt, să pună carne pe oasele anonime, să le dea glas, să nu lase mâlul uitării să le înghită definitiv. De aici și efortul agonizant care însoțește actul scrierii, lupta de îmblânzire a limbajului, de domesticire a cuvintelor, care trebuie să spună, calin și cald, povestea vieților și a morților. De aici digresiunile, enumerațiile ample, descrierile sincretice, forța insolitării – toate trebuie să se ridice la nivelul vieții înseși.
Moartea, de la Epopeea lui Ghilgameș încoace – spune Danilo Kis – a devenit una dintre temele obsesive ale literaturii; este, de altfel, și firul roșu al volumului Enciclopedia Morților. În Simon Magul, devine pretextul unui paralelism între gândirea oprimată de dogma religioasă și cea strivită de minciuna politică. Onoruri postume are un profund substrat ironic, o căldură și delicatețe aparte: este povestea înmormântării unei curve de port, pentru care se taie toate florile din oraș și se vandalizează parcurile și grădinile, inclusiv cimitirul, în virtutea dreptului la egalitate între oameni. Marieta – spune Bandura, unul dintre marinari, în discursul de adio – a adăpostit între coapsele ei, fără prejudecăți, crucea malteză, steaua lui Solomon și icoana rusă; niciodată conceptul de egalitate nu a cunoscut o mai mare și mai fidelă reprezentare. Oglinda necunoscutului aduce în prim plan moartea violentă a unui târgoveț evreu, Brenner, și a celor două fiice ale sale, Hana și Miriam. Interesantă este perspectiva narativă, care începe să țeasă o rețea întreagă de posibile gânduri ale celor trei victime, pe drumul lor spre casă, în exact ultima zi a vieții lor: „(…) și poate-i trecu prin minte un vers (…), un vers despre un soare care cade la orizont aidoma unui cap de monarh, atunci când se prăvale de pe un butuc”. Intervine, din nou, funcția compensatorie a cuvântului, care estompează dispariția fizică brutală printr-o irumpere a unei vieți interioare ce nu poate fi oprită de nimic, nici măcar de moarte.
Geneza fiecăreia dintre cele nouă povestiri ale volumului este explicată de autor într-un Post-Scriptum – ultima, însă, Timbre roșii cu chipul lui Lenin, este asumată ca pură fantezie, mostră perfectă de ironie și autoironie, de luare în răspăr a unei critici literare (atât de adesea) autosuficiente și narcisiste, (atât de adesea) în contratimp (dacă nu în contradicție perfectă) cu adevăratele intenții ale unui autor. Formula narativă este una diferită față de celelalte povestiri, pentru că îmbracă haina epistolară, iar surâsul este provocat tocmai de contrastul magnific dintre intențiile poetice reale și aberațiile erudit-suficiente ale criticii (inutil să mai precizăm că toate citatele-mostră sunt invenția lui Kis, plăcerea și jocul fiind evidente și asumate).
În Criptă pentru Boris Davidovici (Șapte capitole ale uneia și aceleiași istorii), Kis șlefuiește un alt tip de scriitură; cartografierea răului pur nu se poate face decât cu mijloace lingvistice scuturate de orice fel de frivolitatate, descărnate de alunecări semantice care ar putea abate atenția de la adevărul esențial ce cutremură cele șapte povești ale unor destine în aparență diferite. Literatura trebuie să exorcizeze, dar nu cu bocete sfâșietoare, nu cu devieri în patetism; povestea curge, albă, într-o tonalitate apăsată, sumbră, simplă, de proces-verbal, de dare de seamă despre orbirea istoriei. Factologia se îmbină fericit cu imaginația și speculația în limitele verosimilului; documentului frust, autentic, scriitorul simte nevoia să-i adauge „unele culori, sunete și arome” – este, mi se pare, una dintre temele pe care construiește Leii mecanici; naratorul mărturisește, în acest text, că va povesti: „după priceperea mea, eliberându-mă o clipă de coșmarul apăsător al documentelor”; și „n-am putut renunța la plăcerea irezistibilă de-a povesti, plăcere care-i oferă scriitorului ideea înșelătoare că ar crea o lume și, prin urmare, cum se spune, că ar schimba-o”.
Cartea vorbește despre oameni striviți de istorie, de propriile convingeri și credințe; despre rău și formele sale de manifestare, despre suferință și absurd, despre teroare și cruzime, tortură și oprimare, fie că este vorba de Mihail Hăntescu, ucigaș aproape-fără-voie, mort în lagărul de la Izvestkovo, de Gould Verschoyle, a cărui călătorie începe în Dublin și sfârșeste la Karaganda (atârnat de o sârmă, lecție palpabilă pentru cei care ar mai încerca să evadeze), de Karl Taube, scăpat prin miracol din închisoare, dar nu și din ghearele unui pariu absurd, la un joc de cărți – alte cuvinte, alte contexte nu fac decât să recreeze, sufocant, același traseu. În Criptă…, Kis introduce conceptul de cenotaf (invenție a vechilor greci, criptă goală care să adăpostească sufletele celor ale căror corpuri nu mai puteau fi recuperate). Este ceea ce crede cu sfințenie autorul însuși despre rolul literaturii: spațiu sfânt de smulgere din moarte, câmp de luptă cu uitarea, o consolare minimală că absurdul si neființa pot fi contracarate. Și mă întorc la una dintre frazele-cheie din Enciclopedia Morților: „Mă repezisem să-mi notez cât mai multe date despre tata, ca să pot avea în momentele mele de deznădejde o mărturie că viața lui nu fusese părelnică, fiindcă existau pe lumea asta oameni care înregistrau și valorificau fiecare viață, fiecare suferință, fiecare dăinuire omenească. (Și asta era totuși o consolare).”
În 1965 apărea romanul Grădina, cenușa; ne reîntoarcem la o scriitură cu accente lirice, puternic evocatoare, cu pasaje descriptive de o frumusețe stranie, cu enumerații ample, epuizante pe alocuri, mostre palpabile ale unei nostagii a exhaustivității pe care am simțit-o în fiecare pagină. (Textul pare, în plan secund, ca un scrâșnet din dinți al lui Kis în fața impotenței limbajului pus față în față cu concretul existențial). La pagina 113 (ediția apărută la Univers, în 2010), începe una dintre cele mai interesante „definiții” ale vieții: este existența domnului Rheinwein, mic comerciant, cuprinsă într-un inventar de obiecte aruncate în căruțe, ce urmau a-și însoți proprietarul pe drumul către moarte (a se citi: „lagăr”). Viața lui se încheagă din emoția cantității și a redundanței, din obiectele trecute printr-un lung proces de galvanostegie afectivă, din magia posesiei.
Naratorul este Andreas (Andi) Sam și ne deschide ușa către o copilărie atipică, pe care-și pun amprenta sensibilitatea ieșită din comun, propensiunea către introspecție și analiză, dar și iminența Istoriei ce se pregătește să sugrume destinele a câteva milioane de evrei. Este o poveste în care se împletesc angoasa în fața morții și a somnului, tatonările propriei sexualități, prezența caldă a mamei și cea misterioasă, inexplicabilă, dureros de scurtă a tatălui, a cărui moarte refuză să o accepte, a cărui prezență o caută și și-o imaginează mereu. Personaje fabuloase populează universul infantil, precum epileptica domnișoară Edith, debordând de erotism și feminitate, ori Fraulein Weiss, supraviețuitoare de profesie, care, salvată de tragedia Titanicului, încercase fără succes sinuciderea-cu-flori. Perspectiva inocentă, proaspătă a copilului Andi generează episoade de insolitare remarcabile; dar nu e mai puțin adevărat că mijloacele lingvistice de punere în concret a experiențelor infantile sunt cele ale unui narator adult, care tânjește și caută înfrigurat cuvintele perfecte (de aici și multitudinea de descrieri sincretice, pentru că evocarea se face plenar, cu toate simțurile în alertă; amintirile se aud, se simt, se gustă, își schimbă culorile și nuanțele, se recompun în forme cameleonice).
Accesul în lumea ficțională a lui Danilo Kis este o experiență profundă, sobră și unică; intuiești miza covârșitoare a literaturii sale și responsabilitatea pe care alege să și-o asume. Și este imposibil să nu simți că, dacă ar fi să se poată repara ceva din nedreptatea metafizică a morții, atunci fiecare destin ar trebui să-și aibă propriul scriitor, care să-l salveze din uitare, care să-l mântuiască.