“Singura bucurie în lume este să reîncepi” sunt cuvintele lui Cesare Pavese la care mă gândesc în pragul dintre ani. Trăim sârşitul unui an care parcă a trecut mai repede decât cel trecut care, la rândul lui, trecuse mai repede decât precedentul. Ca fiecare sfârşit, el e legat de nostalgia trecutului. Urmărim an de an fuga timpului, privindu-l întâi cu ochi de copil, apoi de adulţi şi, mai târziu, cu cei ai înţelepciunii.
Copiii sunt primii care încearcă să rezolve misterele timpului. Pentru ei anii sunt interminabili şi timpul trece diferit pentru fiecare. Când eram copil credeam că între două veri trec o sută de ani şi mă întrebam, văzând aceiaşi băieţi jucând fotbal pe stradă, cum de n-au murit de vara trecutră, după o sută de ani?
Adulţii, pe care ocupaţiile zilnice îi acaparează, sunt aproape “absenţi” la trecerea timpului. Un proverb irlandez spune “Când Dumnezeu a creat timpul, a creat…enorm”, iar altul, sanscrit, sună aşa: “Oamenii spun că Timpul trece, Timpul spune că Oamenii trec”. Nu gândim cu toţii la faptul că numai văzând cât de mari ni s-au făcut copiii realizăm timpul care a trecut pe lângă noi fără să-l fi simţit? Poate că dacă adulţii s-ar opri din viteza cu care încearcă să dobândească bunuri materiale, amintindu-şi vorbele lui Platon: “Timpul nu este altceva decât imaginea mobilă a eternităţii imobile”, am trăi într-o lume mai bună.
Tehnologia comunicaţiei prin Internet a modificat şi ea percepţia despre timp. Ceea ce pe vremuri era considerat un timp rezonabil, de exemplu o săptămână cât făcea o scrisoare din Canada în Europa, astăzi pare inacceptabil în comparaţie cu cele câteva secunde în care ajunge scrisoarea prin Internet.
La vârsta înţelepciunii omul nu mai e grăbit. El este cel care stă, iar timpul se învârteşte în jurul său cu viteza în funcţie de împrejurări. Nu pot să uit replica dintr-un film francez a unui bătrân, singur în casă: “Anii trec repede, numai zilele sunt interminabile!” Cuvintele lui îmi revin în memorie la sfârşitul fiecărui an şi caut jocuri pentru combaterea tristeţilor, fiind convinsă că şi adulţii au nevoie de ele, nu doar copiii.
Un exemplu de joc este ideea pe care a avut-o un prieten de a organiza aici, în Canada, unde mă aflu, un concurs de sarmale. Atât de formidabilă a fost experienţa trăită, încât am hotărât să scriu despre ea, cu permisiunea acordată de organizatori.
S-au inscris opt concurenţi. Sarmalele puteau fi din orice fel de carne şi cu orice fel de varză. După ce s-a definitivat lista concurenţilor, organizatorii au format un juriu din cinci persoane, neconcurenţi, trei femei şi doi bărbaţi. Eu am fost membră în juriu.
Ordinea concurenţilor s-a tras la sorţi de către organizatori fără ca juriul şi invitaţii să o cunoască. Înainte de începere, invitaţii – cu excepţia juriului- au mâncat bunătăţi aduse de toţi, dar nu sarmale. Când s-a început concursul, cei cinci din juriu am primit locuri la o masă într-o cameră departe de bucătărie. Aveam fiecare cartonaşe cu note de la 1 la 10 pe care trebuia să le arătăm la acordarea notei. La bucătărie nu au avut acces decât concurenţii, care îşi plasau singuri sarmalele într-un castron – identic pentru toţi – şi le încălzeau la microunde. Castronul cu sarmalele pentru juriu era adus de organizator. Se gustau, se dădeau notele, se elimina nota cea mai mare şi cea mai mică şi organizatorul făcea media notelor rămase. Nici juriul, nici invitaţii nu ştiau numele concurentului, castronul de prezentare fiind acelaşi. Sarmalele erau “judecate” după gust, aspect, calitatea umpluturii şi a verzei şi erau acordate note, care, în majoritate, au coincis între membrii juriului. După fiecare degustare, membrii juriului puteau bea apă sau vin. Eu am băut apă, dar un coleg de juriu a băut numai vin, drept care, spre sfârşit, devenise cam “vesel”!
S-au dat premii pentru locurile unu, doi şi trei, dar şi ceilalţi cinci au primit premii, cu titluri: “cea mai sexi sarma”, sau “cea mai ciufilită sarma”, etc., iar ultimul loc s-a numit “cea mai canadiană sarma”.
După concurs, toţi invitaţii s-au înfruptat din sarmale, de data asta cu smântână şi mămăliguţă. Nu s-a putut stabili premiul publicului, cum fusese planificat, pentru că toate sarmalele au fost excelente! De fapt şi pentru cei din juriu departajarea a fost dificilă. Ca dovadă, pe locul doi s-au plasat trei concurenţi cu aceeaşi medie!
Cu acest gen de jocuri uităm gândurile triste de la sfârşitul fiecărui an, iar la începutul celui următor ne reamintim de vorbele lui Jean Henri Fabre: “totul se sfârşeşte pentru a reîncepe, totul moare pentru ca să trăiască”.
La Mulţi Ani 2014!
