M-au preocupat dintotdeauna multiplele sensuri ale noţiunii de „obişnuinţă”. Cuvintele lui Cicero, Consuetudo quasi altera natura (obişnuinţa e a doua natură) au devenit o maximă cunoscută. Dar obişnuinţa poate fi uneori stimulent, alteori povară.
Sensul cuvintelor lui Cicero ar trebui să le fie călăuză părinţilor şi educatorilor: deprinderile învăţate în copilărie vor deveni cu timpul obişnuinţă. Maxima se referă la faptul ca un act repetat intră în reflex. A saluta când intri într-o încăpere sau a spune „mulţumesc” când ţi se oferă ceva este o deprindere care, la cel educat, a intrat deja în reflex. Există totuşi persoane care nu salută sau nu spun „mulţumesc”. Oare numai lipsa deprinderilor e responsabilă?
Tot un gânditor al antichităţii, Democrit, se referă la obişnuinţă ca la o consecinţă a exerciţiului: „Osteneala continuă devine mai uşoară prin obişnuinţă”. Acest principiu al exersării şi repetării unei acţiuni stă la baza nu numai a învăţării limbilor straine, dar şi a tuturor tehnicilor de virtuozitate ale sportivilor, artiştilor, tehnicienilor. După sute de exerciţii, individul e familiar cu acţiunea, indiferent de domeniu, iar performanţele lui devin rutină.
Revenind la Cicero, iată propriul lui comentariu la maxima „obisnuinţa e a doua natură”: „Mai mulţi oameni devin pricepuţi prin exerciţiu decât prin talent”. Sigur că uneori talentul fără exerciţiu nu dă aceleaşi roade ca exerciţiul fără talent, indferent de domeniu. Nu de multe ori însă, din păcate, un pianist, de exemplu, care devine prin exerciţiu un virtuos, are acces la „celebritate” mai repede decât un real talent, deşi, în fond, aici e vorba mai curând de o performanţă tehnică decât artistică.
Viaţa în sine, prin repetiţiile şi alternanţele întuneric-lumină, cald-frig, obligă la „obişnuire”. Doctorii recomandă păstrarea regularităţii pentru orele de masă şi de somn. De altfel, însuşi ritmul biologic o cere. Aristotel a observat fenomenul şi afirmă că obişnuinţa devine ceva înnăscut pentru că seamănă cu natura; de fapt, susţine Aristotel, înţelesul lui „deseori” e apropiat de „întotdeauna” şi, spune el, în timp ce natura e „întotdeauna”, obiceiul este „deseori”.
Noţiunea de obişnuinţă are însă şi alte conotaţii. Până aici am văzut obişnuinţa ca un stimulent. Dar ea poate fi şi povară. Kant completează ideea de exerciţiu a lui Democrit: „Obişnuinţa face acţiunile uşoare, obişnuinţa înrădăcinată le face necesare”. Cu alte cuvinte, conform interpretării lui Tudor Vianu, e bine să folosim deprinderile, dar să nu devenim robul lor. Kant ne relevă sensul de dependenţă pe care ni-l dă obişnuinţa, de unde şi inerţia oamenilor atunci când intervine o schimbare.
Uneori „obişnuinţa” e confundată cu ”ordinea”. Trebuie însă obervată deosebirea dintre ele. Ordinea este un efort de disciplină gândit şi impus din exterior. Obişnuinţa este capacitatea naturală a omului de a se adapta dificultăţilor vieţii, ea nu e impusă din exterior. Un infirm se va obişnui cu infirmitatea lui, o rană sufletească se va vindeca după o vreme. Este interesantă remarca lui George Bernanos, în romanul său „Jurnalul unui preot de ţară”: „sunt mulţi oameni care, sub pretextul de a fi legaţi de ordine, apără de fapt obişnuinţa”. Ideea este că lupta insistentă pentru ordine maschează uneori inerţia în faţa noului.
Toate aceste interpretări ale obişnuinţei fie ca „exerciţii” sau „repetări”, fie aparţinând corpului sau minţii, nu dau nici pe departe imaginea completă a noţiunii de „obişnuinţă”. Iată de exemplu o interpretare pe cât de poetică, pe atât de adevarată, dată de Samuel Beckett în celebra lui piesă „Aşteptându-l pe Godot”: „Obişnuinţa este o mare surdină”. Surdina reduce intensitatea sonoră a unui instrument muzical. Muzica „în surdină” este palidă şi fără contur. Ce spune Becket? Că viaţa are suflu, culoare şi contur, iar obişnuinţa ar fi „surdina”, i-ar diminua intensitatea. Şi, nu are dreptate? Oare nu privim pentru prima oară un lucru cu interes şi entuziasm, dar, când el e mai mult timp în acelaşi loc, nu trecem pe lângă el fără a-l mai vedea? Nu ne „obişnuim” cu cele din jur şi în acest sens? Copilul e primul care ne semnalează „plictisul” faţă de jucării. Părinţii ştiu că cea mai bună strategie pentru a păstra copilul interesat este să nu-i dea multe jucării noi deodată, ci să i le rotească. Acelasi lucru li se întâmplă şi adulţilor, pentru că elementul de „noutate” este o necesitate vitală. O schimbare de decor, de exemplu, este aducătoare de noi energii. În acest sens, călătoriile în vilegiatură sunt întreruperile necesare ale rutinei.
Dar, dacă noutatea e necesară, cum rămâne cu obişnuinţa? Când să încurajatăm schimbarile şi când păstrarea obiceiurilor? Greu de spus! Trăim secolul informaticii, schimbările se fac cu o asemenea viteză încât nu avem timp să ne obişnuim cu ele. Oare aceste schimbări satisfac nevoia omului de „nou”, sau mai curând obligă organismul la o viteză anormală de adaptare?
Note bibliografice:
- Tudor Vianu. Dicţionar de maxime comentat, Editura Ştiinţifică Bucureşti, 1962.
- Claude Gagnère. Le Bouquin des citations, Editions Robert Laffont, Paris, 1997.
