Leu sau despre duhul vacanţelor

De demult, pe când poveştile mă mai ispiteau din cărţile de basme, Focşaniul mă intâmpina, în fiecare vacanţă, cu desenul tăiat în aer de bastonul bunicului meu. Uitându-mă de pe geamul vagonului, atunci când simţeam apropierea oraşului, îl puteam vedea, aşa cum stătea, zvelt, cu o eleganţă anacronică, una cu gara veche ce îşi trăia agonia ei lentă. Ştiam că timpul a sosit din clipa în care bunicul meu înălţă bastonul ca parcă spre a saluta, de pe un ţărm îndepărtat, sosirea unui pachebot ticsit cu oaspeţi dragi. Vacanţele, atemporale şi senine, îi cuprindeau pe părinţi, copii şi pe bunici.

Nimic din toate acestea nu mai există acum. Copii au încetat să mai fie copii, iar în locul bunicilor se iveşte doar un mormânt vegheat de umbră. În jurul meu, un alt Focşani se ridică, iar gara minusculă, muzicală şi retro, a lăsat locul unui atât de modern şi insipid edificiu. Vacanţele au îmbătrânit ,astfel că din întreaga lor împăraţie de minuni nu a mai rămas decât el, Leul cel mare, ridicându-se din trandaririi înmiresmaţi- îl văd de fiecare dată şi simt cum trecutul şi umbrele se ridică şi intră în fiinţa lui, spre a putea să mă mai bântuie încă o dată. Limba lui mă atinge pe mână , în vreme ce coada lui flutură ca un stindard nobil de altădată ,iar eu ştiu că am ajuns acasă. Un acasă încărcat de bucuria lui discretă.

***

Dacă te apropii cu gingăşie şi grijă de un câine care doarme, tolănit în colţul lui preferat, eliberat de grijile pe care doar cei mai mari şi trişti le încearcă, poţi să intri,ca printr-o portiţă de copil, în visele lui.
Aşa am făcut şi eu, intr-o dup amiază de vară, abandonând cartea pe care o citeam- o sumedenie de vise mi s-au înfăţişat, colorate şi înmiresmate, pufoase şi elastice, năpădite de o lumină intensă şi liniştitoare. Ceea ce am întâlnit, în acest loc dominat de puterea fără de margini a iubirii, era însuşi duhul vacanţelor.

Dormind, Leul cel mare veghea, cu dragostea sa catifelată, domeniul de sunete şi de gesturi din care mă hrăneam, la rândul meu. Jocuri, cărţi, nostalgii erau, cu toate, închise în acest sipet accesibil doar prin scurtătura de dincolo de curcubeu.

Dorul colinda prin aceste culoare ale somnului tihnit şi fiecare vacanţă ce trecea se aşeza, in firida ei , ca într-un ierbar. Moartea era gonită din acest loc, ca şi tristeţea. Privind în sus, am revăzut cerul limpede ce îmi străjuia verile din vechea casă a bunicilor. Părăsind somnul câinelui meu, am dus cu mine,înapoi, în lumea de dincolo, promisiunea acestei fericiri care se nutreşte din amintire şi afecţiune, fără a cunoaşte nimic din singurătatea apăsătoare a sfârşitului.

***

De fiecare dată când plec, ultima mea privire se îndreaptă către el. Duhul vacanţelor mele se află, închis, undeva în adâncul somnului său de fiecare zi. Şi poate că eu însumi sunt doar o făptură din acest vis care se ţese, spre a cuprinde toţi anii sterpi şi trişti ai vieţii noastre, prefăcându-i în amiezele în care amurgul pare atât de îndepărtat, iar aerul se încarcă de miresme. Oamenii mari, orbi şi mediocri uită de acest dar pe care Dumnezeu l-a dat căţeilor, de a păstra ceea ce alţii, grăbiţi,lasă în urmă, de a aştepta, în pragul casei lor,ceasurile reîntoarcerii şi de a alerga, cu bucurie neştirbită şi naivă, în grădina ce îşi dezvăluie cărările ei.

Dintre noi toţi, doar ei nu pot îmbătrâni, înşela, trăda şi muri. De fiecare dată când plec, ultima mea privire se îndreaptă spre Leu- din străfundul viselor sale, vacanţele care au fost şi nu vor mai veni înapoi îşi prefiră aromele lor.