2-3 aprilie 2013. Două emisiuni-fulger la care, invitat fiind, m-am simţit foarte în largul meu. Una cu Andi Daiszler pe Transilvania Live, cealaltă cu Cristi Ivaneş pe Radio Cluj, ambele despre starea învăţământului nostru avariat.
Trec şi ultimele zile pe care le petrec ca profesor la Colegiul Tehnic „Ana Aslan”, aşa încât nu îmi mai fac iluzii şi asta mă face să mă simt cât se poate de relaxat. Un fel de sfârşit de vacanţă (chiar m-am simţit excelent la şcoala asta), înainte să îmi reiau naveta spre Wonderland. Spre acel Wonderland cu vaci, găini şi noroi cât cuprinde.
Pregătesc în şcoală, cu ocazia asta, un spectacol de zile mari, care se deschide, firesc, cu un microrecital în memoria lui Pavel. Rănile sunt, însă, departe de a se fi cicatrizat, iar la a doua strofă a cântecului compus pentru mon petit camarade, simt cum mi se îneacă vocea în piept. Am încercat, altminteri, să respect reţeta şi să privesc absent tavanul alb în timp ce cântam la refren, dar am simţit instantaneu cum mi se contractă muşchii feţei şi, în urma spasmului, gura mi s-a umplut de salivă. Am lăsat deoparte teatralitatea scenariului coregrafic, m-am trezit obiectualizând prezenţa lui Pavel în sala aceea de spectacole şi am început să mă înec cu salivă. Noroc că mi-am coborât imediat privirea înţepenită până atunci în contemplarea tavanelor. Nu mai puteam suporta petele acelea intense de lumină. Parcă s-ar fi coborât peste noi un Tabor înspăimântător. Am vrut să fac pe viteazul, dar nu mi-a ieşit. M-am retras imediat din jocul periculos la care dorisem atât de mult să particip. Portretul-robot evadase de acolo, spre zăpăceala mea, adică a celui care îl proiectase dinainte, cu gândul la valorificarea artistică a momentului, la ce emoţii o să împărtăşesc eu publicului. Fără să-mi dau seama, mă foloseam de Pavel, ca să îi impresionez. Ca să le pot spune în vorbe cât mai puţine cine era copilul acela super-talentat la teatru, despre care lumea vorbea pe facebook că ar fi murit anul trecut într-un accident de maşină.
Dar poate că, în acele clipe de emoţie şi de încordare, Pavel era deja prin preajmă şi se amuza, privindu-ne pe noi cum încercăm să ghicim în cafeaua cu lapte a tavanului aceluia inert şi vechi şi crăpat.
Plec de la Ana Aslan, înfiinţând şi aici o mică trupă de teatru. Copiii au jucat fenomenal. Dăruire şi pasiune. Majoritatea se aflau pentru prima oară în viaţa lor pe o scenă de teatru. Spectaculoasa virginitate a neofitului – o eternă sursă de fascinaţie pentru mine.
Trebuie să plec. O fac, oare, cu sufletul împăcat că am făcut ceva şi pentru copii? Nu, e doar o iluzie. De fapt, sunt o apariţie meteorică în ochii lor, am apărut de nicăieri, am stat trei luni, iar acum îmi iau catrafusele şi mă car, întorcându-mă din nou la ţară şi la navetă. Titulara a revenit brusc din maternitate, deşi abia născuse, mutându-şi soţul pe funcţia casnică în care activase ea până atunci. Totul s-a petrecut pe neaşteptate, întrucât înţelegerea era că revine doar în vară. Proteste inutile ale copiilor. Mă apucă un sentiment de lehamite amestecat cu milă. Ei nu ştiu, sărăcuţii, că Sistemul ne pune întotdeauna înapoi la locul nostru, cu botul pe labe, să paştem iarba de sub cerul hărăzit de ei. Şi-atunci mie, detaşatului în învăţământ, nu-mi rămâne decât să mă urc în maşină şi să ascult, la volumul cu care alţii derulează manele, Dust in the wind. Şi, eventual, să liturghisesc şi eu, în toate gamele şi pre toate limbile demonului care mă electrocutează în după-amiezile acestea bisecte, urlând din toţi rărunchii şi mâzgălind pereţii buretoşi ai conformismului cu graffiti-uri violente. FUCK THE SYSTEM.
* * *
E ora 4 a.m. Mi-aduc aminte că am citit într-un afiş dintr-o sală de culturism un fel de reclamă la produse nutriţioniste pentru sportivi. „4 a.m… Why am I here?” mă întreba tipul din reclamă, stând pe o buturugă, cu braţele încordate, cu privirea dură care răzbea dincolo de camuflajul unui fes de bad boy, dând de înţeles că s-a sculat cu noaptea în cap ca să vină să tragă de fiare. Dar şi la mine e, acum, ora 4 dimineaţa. Am citit, am scris, am stat pe net sau am pierdut vremea. Mă pomenesc, deodată, cu o foame de lup. Înainte de a mânca, nu ştiu ce-mi vine şi fac un lucru cu care realmente mă surprind. Profitând de hrana tradiţională pe care am găsit-o în frigider, îmi spun că nu ar strica un păhărel de pălincă din aceea pe care Ion Mureşan o apreciase la finele unei dezbateri despre literatura română contemporană, dezbatere ţinută împreună cu elevii mei de la Ana Aslan şi la care îl invitasem şi pe Muri. I-au plăcut mult. Atât ţuica, cât şi colega de română, care era şi şefă de catedră – o femeie pe cât de frumoasă, pe atât de senină şi de plină de viaţă, altruistă, mereu atentă cu cei din jur, iar pentru mine, care eram nou în şcoală (chiar înainte de a pleca), un adevărat înger păzitor. Sorb aproape jumătate din păhărelul de pălincă. Am conştiinţa afectată de grozăvia actului meu – eu, care nu am băut în viaţa mea mai mult de câteva păhărele chinuite din această licoare angelică şi deopotrivă demonică pentru conaţionalii mei – şi mă apuc de mâncat.
Mestec şi mă gândesc că astăzi s-a consumat cununia civilă a lui Călin Cozma, cel mai bun prieten al meu din adolescenţă. Masa pentru un grup restrâns de neamuri şi pentru cei foarte apropiaţi – majoritatea muzicieni, întrucât Călin e bariton-bas la o operă din Germania, asta după ce a absolvit în ţară Liceul de Muzică şi Conservatorul – s-a dat la un local din Mănăştur. La cererea mirelui, sunt rugat să fac pe „rusticul” şi să-i rostesc şi două versuri din folclor. Deranjul capital, pe care l-am provocat mai ales după ce am şi „deschis” masa prin rugăciunea „Tatăl Nostru”, nu s-a lăsat, însă, aşteptat: câţiva dintre rockerii folkişti de la o masă alăturată – şi pe care îi respect enorm pentru ce şi pentru cum cântă – fac un semn de lehamite la adresa găselniţelor mele pesemne folcloriste, negândindu-se, probabil că, dacă nu îi văd eu, care stăteam cu spatele la ei, în schimb, Carina sigur îi va observa. Reacţionează de parcă, pentru unii oameni, nunta, ca ritual, s-ar fi conceput în eprubetă, la fel ca unele specii canine. Pentru ei, tot folclorul – cel românesc, se-nţelege (nu şi cel irlandez, chinez, paraguayan etc.) – nu este altceva decât o imensă adunătură de rahat şi care nici măcar nu se mai învredniceşte de a fi proaspătă. Poate că dacă ar fi fost, ar fi gustat şi ei.
Mă întreb, uneori, observând săptămânal psihologia românului la nunţi, evenimente & Co., dacă nu cumva Carina are dreptate şi dacă nu cumva sunt de preferat ţăranii sau oamenii simpli distinşilor intelectuali rockeri şi folkişti. Mai muşc o dată din pâine şi mă uit la ceas: e ora 5. Grav. Chiar că trebuie să mă las de Cola.
