Ivită din materia imundă şi teribilă a propriului dosar de securitate, proza lui Gabriel Liiceanu din “Dragul meu turnător” transmite sentimentul aproape insuportabil al confruntării cu răul ce invadează, corupe şi contaminează o întreagă societate. Memorabilă şi polifonică, cartea lui Gabriel Liiceanu este una dintre depoziţiile esenţiale menită să pună în cauză mitul, din nou atât de popular în rândurile comunizanţilor autohtoni, al unui comunism “modernizator” şi progresist, capabil de a genera nu în primul rând teroare şi suspiciune, ci creştere, prosperitate şi mobilitate socială. Cotidianul din paginile lui Gabriel Liiceanu se resimte de această culoare inconfundabilă a cenuşiului moral. Trădarea, delaţiunea, laşitatea sunt detaliile pe care le poţi ghici în granulaţia sepia a acestei montaj de fotografii de epocă.
În România socialistă, filosoful stă alături de turnător, iar acesta îşi urmează misiunea cu precizie şi devoţiune. Căci turnătorul nu este doar un individ cu un simţ etic suspendat voluntar, ci ochiul puterii care se insinuează în viaţa celui urmărit. Halucinantă, întâlnirea de început dintre Gabriel Liiceanu şi cel care i–a fost umbră timp de ani, turnătorul, este cheia de boltă a edificiului narativ. Pragul este trecut şi turpitudinea are un chip şi un nume.
“Dragul meu turnător” este, simultan, o meditaţie despre rău şi o anatomie a maşinii perfecţionate pe care statul comunist o pune la punct spre a-şi domina propria societate. Ofiţerii de securitate care elaborează dosarul şi valorifică materialul primar al delaţiunii sunt prelungirea birocratică a partidului comunist. Ideea, chiar dacă nu are nici o dimensiune acut-politică, este suspectă prin chiar natura ei. Viaţa privată, gândurile, visele, ezitările sunt, cu toate, prinse în acest insectar pe care poliţia politică îl construieşte, fără grabă şi cu acribie demonică. Dosarul de securitate este imaginea în oglindă a României comuniste, obsedate de pericolele imaginare fără de care raţiunea ei de a fi dispare.
“Dragul meu turnător” are calitatea de a fi o mărturie exemplară pentru condiţia intelectuală din Europa comunizată. În sobrietatea ei torturată de nelinişte, cronica lui Gabriel Liiceanu înfăţişează, pentru uzul generaţiilor care vor veni, efigia acestui timp al încercărilor şi cedărilor morale. Asumarea trecutului devine, prin exerciţiul scrierii textului, debutul unei terapii prin adevăr, dincolo de ambiguităţi şi dincolo de ezitări complice.
