„Reforma socială” sau „activismul” nu par a însemna același lucru cu „revoluția” (înțeleasă în terminologie contemporană ca „luptă de clasă anticapitalistă și antistatală”, deși chiar această definiție pare reducționistă, fie și dacă ne gândim la revoluțiile din 1989-1991, la cele colorate sau la Primăvara Arabă). Să ne aducem din start aminte că în anii 1990, la nivel global, au predominat abordările post-structuraliste iar limbajul constructivist și simulaționist care le-a însoțit a înclinat în cele din urmă în direcția politizării culturii. Iar astăzi e mult mai probabil să dăm peste abordări tranșate în termenii artei și politicii, decât în cei ai reprezentării culturale. Cu toate acestea, având astfel definit scopul (revoluția!), rămân totuși foarte multe contradicții și diferențe între cei care nu au abandonat niciodată materialismul dialectic și cei pasionați de micro-politica postmodernă, între cei care lucrează cu – să zicem – o politică proudhoniană (anarhistă) a redistribuției și acei comuniști care iau de bună analiza economică à la Marx și Engels pentru stabilirea unei practici revoluționare, între acei anarhiști rizomatici care doresc să destabilizeze toate formele puterii centralizate și acei socialiști care consideră că statul trebuie mai întâi ocupat, înainte ca o tranziție comunistă să aibă loc (sau măcar să fie posibilă).
Peisajul lumii noastre rămâne pe de altă parte extrem de pestriț, complex și tulburător. În urma războiului împotriva terorii declanșat după 11 Septembrie, sau a războaielor „de tip imperialist” împotriva Irakului ori Afganistanului, sau a subvenționării masive a băncilor din anul 2008, sau a crizelor economice mai acute din țări precum Irlanda, Spania, Grecia ori Islanda, sau a mișcărilor revoluționare din India, Honduras, Iran, Haiti, Libia, Tunisia ori Egipt, sau a eșuatului Acord de la Copenhaga împotriva încălzirii globale, guvernele neoliberale continuă să meargă înainte cu modele sociale și economice care n-au făcut decât să ducă la polarizări economice și mai mari și la utilizarea de tip represiv a puterilor militară și polițienească (se întâmplă cam peste tot, o senzație din ce în ce mai împărtășită și printre ai noștri „indignados” locali). Cam acesta este contextul global în care operează cultura, astăzi!
În legătură cu această constatare, pare -iată!- posibil să gândim acum un model avangardist al practicii estetice. Pe de altă parte, o viziune materialistă asupra culturii nu poate prezice de la început ce forme va lua cultura sau cum anume ar putea influența esteticul o înțelegere corectă a realităților politice. Se impune însă ca interpretarea culturală să țină cont de cât mai multe aspecte ale vieții, de la teoria artei la practicile sociale, la economie, tehnologie, cultură populară, genuri, rasă, sexualitate, geografie, urbanism, cercetare istorică, etc. Putem așadar, cu mijloacele intelectuale colective pe care le avem la dispoziție, să etichetăm modurile în care contextele istorice aflate în schimbare ale statelor-națiune capitaliste influențează formele sociale și culturale. Pentru tot accentul pe limbaj, mediere și discurs pe care post-structuralismul l-a invocat spre a influența umanismul, dar și ideea de cultură ca epifenomen economic, și pentru tot accentul pe rolul activ al artei în constituirea relațiilor sociale, calificativul de „revoluționar” necesită ca teoria artei să țină seamă de modurile în care formele culturale dominante sunt constrânse de relații hegemonice. Și dacă Alain Badiou ne întreabă în ce condiții este posibilă astăzi o artă militantă de avangardă (?), sau care sunt criteriile acesteia – adică regulile de bază ale artei activiste (?), atunci ar trebui să reținem în primul rând distincția între reguli pentru teoreticieni ai artei, ale căror grade de subtilitate nu au limite, și reguli pentru studenți, activiști sau oameni din câmpul cultural care gândesc astăzi din ce în ce mai mult în termeni de revoluție culturală, și care pretind, nici mai mult, nici mai puțin, decât tragerea la răspundere a cunoașterii (as knowledge) pentru lumea în care trăim (și nu doar a companiilor economice sau intereselor titulare). Riscul pare a fi acela de a prefera revoluțiile în practică în detrimentul revoluțiilor în teorie! Dacă este adevărat, atunci consecința ar fi că practica culturală este încă o dată chemată să judece contradicțiile fertile ale teoriei revoluționare. Avem, în fine, în față, o schimbare fundamentală, o adevărată turnură, de la politica diferenței micropolitice, postmoderne, la politica macropolitică, anticapitalistă. Și din rațiuni sistemice ale funcției câmpului producției culturale (așa cum l-a definit, de pildă, Bourdieu), această turnură se petrece foarte încet în lumea artei, în particular. Arta zilelor noastre tinde să opereze într-un fel asemănător politicii, fie ignorând medierea dialectică prin intermediul relațiilor sociale, fie năruind cultura și politica cu ale lor moduri dominante de producție (vezi și necesitatea retestării „ipotezei comuniste”, proclamată cu voce baritonală și prea puțin dubitativ de autori precum Alain Badiou sau Slavoj Žižek).
Celebrul Steve Kurtz (exponent al criticismului social și bioart-ului, fondator al Critical Art Ensemble și profesor de istoria artei) declara relativ recent că arta poate avea efecte cauzale în privința modului în care trăim, ba chiar și asupra societății, sau că luptele date pe tărâmul reprezentărilor sunt la fel de relevante precum cele din, de pildă, întreprinderi. În opinia lui Kurtz, practicile culturale rezistente „merg mână în mână cu acțiunile directe împotriva statelor corporatiste și militarizate” (Steve Kurtz, citat în Konrad Becker, Jim Fleming (eds.), Critical Strategies: Perspectives on New Cultural Practices, Brooklyn: Autonomedia, 2010). Alți autori vorbesc despre ascensiunea „activismului de tip butic” (Konrad Becker), dar este poate mai interesant de văzut maniera în care se produce această ascensiune. Bourdieu, pe de altă parte, argumentase deja asupra faptului că dezvoltarea sferei autonomiei esteticului în secolul XIX s-a datorat în mare parte dezvoltării statutului de bun (marfă) al artei. De fapt, același lucru fusese afirmat mai devreme de către membrii Școlii de la Frankfurt, în primul rând de Theodor W. Adorno, Walter Benjamin și Leo Löwenthal. O teorie critică a artei nu se poate despărți de o teorie critică a societății. Putem astfel specula că neoliberalizarea contemporană a industriilor culturale generează practici politice angajate în același fel. Și deși Bourdieu nu a redus arta la economic, și nici economicul la estetic, el a sugerat totuși că relațiile economice de clasă ne ajută la înțelegerea esteticii. Arta zilelor noastre, într-un anumit fel, fie se restrânge la relațiile sociale economice și la noile puteri productive, fie, ferindu-se de toate acestea, încearcă să se croiască după chipul și asemănarea unei politici la fel de indescifrabile. Cultura, în orice caz, încetează să mai mistifice atunci când acționează într-o manieră partizană… Prin urmare, nu ar trebui să ezităm în a încerca măcar să înțelegem modurile în care experimentele culturale deschid noi căi de percepere a mișcărilor de avangardă din trecut și noi căi de deslușire a dialecticii dintre necesitate și întâmplare, cea care deschide retroactiv și denaturalizează mișcarea circulară a istoriei (vezi pe Youtube și prelegerile foarte controversate ale lui Slavoj Žižek, „The Return to Hegel”). Întâmplarea prezentului constituie experiența efectivă a artistului, experiența unui acces diminuat la resurse în măsura în care diverse formațiuni politice naționale evaluează nu doar perspectivele în scădere ale socialismului și comunismului, ci și ale democrației statului bunăstării. Ca atare, nu mai surprinde atât de mult faptul că forma predominantă a artei contemporane este auto-organizarea! Însă vorbim de o auto-organizare ca instinct de supraviețuire, și nu neapărat ca principiu politic!
În acest context, cadrele de manifestare ale artei contemporane sunt din ce în ce mai variate: de la programe comunitare, școli gratuite, microcredite, la softuri gratuite, așa-numitele potlucks dinners, ori platforme de schimb (etc). Eufemistic, un fel de „revoluții în practica publică”. Aceste practici colaborative și colective ale artei nu mai sunt cu siguranță de tipul și trăsăturile artei moderniste de atelier, acolo unde artistul se dedica întru totul transformării logicii estetice a unor medii specifice. În schimb, aceste practici post-instituționale continuă de fapt practicile dematerializate ale anilor 1960 și 1970, prin infuzarea valorilor de zi cu zi în peisajul artei, și, de-a lungul acestui proces, prin transformarea practicii supraviețuirii, traiului efectiv și colaborării, în formă artistică în sine. Pe scurt, acest nou mod de a câștiga existența este prezentat ca o modalitate de a se reconecta la felurite practici sociale care sunt concomitent generate și subminate de capitalismul post-fordist. Un paradox la care trebuie încă adânc reflectat! În foarte multe aspecte însă, acest mod de viață se referă la mijloace străvechi de supraviețuire și trai comunal, și, ca atare, cu greu poate reprezenta o provocare serioasă la adresa capitalismului de stat.
O precizare: Acest eseu reprezintă o suită de reflecții, de ipoteze, nicidecum un „program” estetic. Cu atât mai puțin unul politic.
