Insomnia (VI)

Mai 2007. Însemnare studenţească din vremea când Hagi s-a reîntors la Steaua.

La lansarea revistei „Tabor” m-am dus în… cârje. Asta datorită nenorocitului care a intrat prin alunecare la glezna mea joi seara, ca un mercenar de stepă. S-au dus dracului vacanţele şi dulcea incertitudine dată de planurile excitante, veşnic oscilante între Felix şi mare. Iată-mă trezindu-mă în braţe cu noaptea atoatesimplificatoare a certitudinii.

Ah, cântă, zeiţă, mânia ce-aprinse…

În definitiv, ideea e că, de joi, fotbalul a pierdut, cel puţin pentru o jumătate de an, un fotbalist de marcă. Dar, mă rog, să revenim la „Tabor”. Şoferul mă lasă în faţa Casei Universitarilor. Intru ajutat de Mircea („Mircea, băiatule, fă-ţi dracu’ curaj şi publică şi tu ceva…”), care intră şi el încadrat de Călin Pop („Mircio, las’ că ştiu eu de ce-ai venit aici, mah: ca să-ţi faci relaţii să te publice careva şi pe tine…”). Îmi trag un scaun, salut din priviri şi mă aşez. Lume – aşa şi aşa. Popime – din plin. Verdictul ei îl bănuiam dinainte: „…da’ ce-ai păţit, Adrian? Aha, ai călcat strâmb, fiule…”. Mă simt de parcă sunt nepotul de trei ani aflat în vizită la neamurile cele mai lipicioase. Mai lipseşte să mă tragă de obrăjori şi să mă scuipe de deochi. Călin îmi mărturiseşte despre echipa galactică de fotbal pe care şi-a proiectat-o pentru august şi din care făceam şi eu parte, asta dacă nu…
Intră Înaltul Bartolomeu: sus în picioare toată suflarea; bă…, bă, tu n-ai auzit? bă…, în picioare, bă! Tocmai şi-a revenit din accidentul suferit la Nicula şi mi-a predat mie ştafeta. Am emoţii sincere când coboară scările de la intrare.
Încep discursurile. Moderează părintele Ştefan Iloaie şi am (încă o dată) plăcerea de a-l asculta şi pe Mircea Muthu. Un discurs echilibrat, ponderat, de literat pursânge, spre deosebire de discursul lui Aurel Sasu, care, îmi pare mie că face un elogiu fără măsură interbelicilor…
Eu, care famelia mea…

…nu se poate spune că nu sunt fan generaţia ’27, dar tot mi se pare exagerată reinstaurarea aceasta festivistă, fără cusături, a modelului interbelic, doar de dragul draperiilor.
În fine, eternul părinte Chirilă… („Mureşan, du’t de-ţi citeşte acolo şi vezi ce înseamnă Retorica şi vin’ după aia să discutăm, c-altfel păţăşti cum scrie profesoru’ cela de la Litere în prefaţă la cartea aia a ta…”). Îi ascult cu interes discursul, dar trebuie să ciulesc urechea, pentru că amicii de lângă mine s-au luat serios la poveşti („Lobonţiu ăsta de la Echinox e un dobitoc…”, aud la un moment dat). Părintele tranşează inteligent problema intelectualilor în Biserică, în timp ce Mircea se sfătuieşte cu Călin cam pe unde să publice. Între timp, a intrat Ion Mureşan cu umerii lui de fată mare, care, culmea, după o vreme, îmi lasă impresia de musculoşi. Îi admir în tăcere metamorfoza. Tricoul vişiniu, şapca şi alura-i nonconformistă îmi aduc aminte de un rând din „Verso”, unde scria provocator, în pragul unei recenzii elogioase despre volumul Monolog lângă lampă al părintelui Ioan Mărginean, că de la popi te poţi aştepta, în lirică, doar la litanii păşunoase, ceea ce nu se întâmpla, într-adevăr, în textele părintelui. Acesta din urmă era, la rândul lui, foarte bun prieten cu un alt redactor de la Verso, Luigi Bambulea (mai târziu aveau să producă împreună nişte emisiuni culturale la un post TV regional). Când l-am văzut pe Ion Mureşan cum apare, cu tricoul lui vişiniu, şi cum se pierde în popime, ăsta a fost primul gând care m-a lovit. Intră Vlad Mureşan, care observă din prima paginile prădate ale călcâiului meu ahilean. Îl văd apoi cum se amestecă şi el printre ceilalţi, adulmecând şi îmbuteliind informaţii din stânga şi mai ales din dreapta. Îl privesc cum păşeşte cu geanta trecută peste cămaşa galbenă şi mereu degajând ceva din prospeţimea unui licean. Îl privesc cu plăcere. Alex Goldiş şi Vlad Mureşan sunt, dealtfel, după părerea mea, cele mai bune minţi ale tinerei generaţii culturale clujene, chiar dacǎ între ei nu am dedus existenţa vreunei simpatii reciproce. Pe primul, fost coleg de generaţie, l-am remarcat încă de la primele cursuri sau seminarii: era cu cel puţin o clasă valorică peste noi toţi (şi aveam totuşi o generaţie cu Cosmin Borza, Cosmin Perţa, Claudiu Turcuş, Andrei Lazăr etc.). În schimb, pe Vlad l-am întâlnit încă din liceu, de prin clasa a XI-a, prin intermediul lui Ovidiu Stanciu, împreună cu care produceam pe atunci un fel de emisiune tinerească şi patetică la Radio Renaşterea. Mai mare cu 5 ani decât noi, Vlad a fost primul nostru profesor de filosofie, şi nu atât al meu – care mă mai şi plictiseam, licean fiind, în timpul cursurilor lui ţinute clandestin şi împreună cu prietenul său, Florin Octavian, seara, într-o sală de la U.B.B., şi atunci mai mâzgăleam din când în când, în dosul caietului, câte o schemă de fotbal la care participa imaginar stângul lui Hagi – cât mai degrabă al lui Ovidiu, care l-a preluat de la bun început drept figură tutelară, drept maestru, ca apoi, mai târziu, să se despartă de el într-un mod bizar şi brusc, datorită unor divergenţe de… opinii filosofice (!?). Nu ştiu, nu e treaba mea, dar pe mine lucrurile astea mă depăşesc. Timpul se scurge văzând cu ochii şi noi ne supărăm uneori din te miri ce fleacuri, ajungând să nu ne mai vorbim cu anii… Nu e bine în era asta a supărăcioşilor.
Dar iată că vorbeşte Înaltul… Nu ştiu dacă a observat cineva, dar are leit vocea lui Sergiu Nicolaescu. O voce senină, sigură de sine, chiar severă, aş zice. Deranjante, însă, aplauzele prelungite de după discursul său şi poate de aceea apuc, totuşi, să zăresc, fie şi pentru o secundă, de după o draperie de lângă părintele Vasile Stanciu, ba pardon, chiar de peste umărul pseudo-sfinţiei sale, fantoma lui Ceauşescu, rânjind stătut şi rânced. Un argument în plus ca să-mi aduc aminte că, deşi eu nu sunt încă un teolog (motiv pentru care „o încasez” într-o veselie de la părintele Chirilă, cu fiecare ocazie), trebuie să mărturisesc că, pe de altă parte, nici nu mi-a fost dat să aud, însă, creaţie muzicală mai stupidă ca imnul 100% ceauşist (şi pe care a trebuit sa-l fredonez pe atunci, ca student membru al corului Catedralei, sub bagheta sfinţiei sale, pr.prof.univ.dr. Mamona), compus pentru Preafericitul Teoctist şi intonat la Cluj, în prezenţa patriarhului, în contextul sfinţirii noii Mitropolii. Îmi provoacă repulsie apropierile acestea „fastuos-procedurale”, ca şi pupăturile linguşitoare de jos în sus ale unor oameni ai Bisericii, iar limba de lemn mă doboară…

Na, că te-ai răcorit, bagabontule.

În sfârşit, oratorii, retorii şi limbuţii se apropie de final. Sunt mulţumit că vorbitorii au atins, totuşi, un punct important: meritul real pe care părintele Cătălin Pălimaru, ca redactor-şef, l-a avut până acum în conceperea primelor 300 de pagini de „Tabor”. Îl scap pe Mircea Muthu, care dispare val-vârtej, aşa cum îi şade bine unui M.V.P., dar mă aleg cu o promisiune de recenzie pentru cartea mea, în “Renaşterea”, pe care o încolăcesc de câteva ori în jurul gâtului părintelui Dinu.
Gata, lansarea s-a terminat, în sală mai rămânem câţiva, iar Vlad se miră din nou de glezna mea trăznită. Mircea mă întreabă dezamăgit dacă mai fac lansarea aia cu sandwich-uri multe; apare taxiul. Nicolae Kerekeş mă priveşte compătimitor. Nu-i nimic, Nicolae, îi zic. Aranjez cu delicateţe cârjele între scaune şi mă instalez calm pe scaunul din faţă.
– Treizeci de grade la umbră, îmi zice şoferul.
– Albac 6 cu 6, răspund eu, şi pornim.
Bine-ai revenit la Steaua, Gică!