În publicistica şi istoriografia autohtonă s-a vorbit mai mult despre interdicţia din anii ceauşismului târziu, care a vizat punerea în evidenţă a autorilor de carte: limitarea la minimum a prezentării biografice şi eliminarea oricărei fotografii (în special de pe coperte). Numai că – se ştie mai puţin – această practică editorială de combatere a presupusului vedetism a avut un precedent chiar în anii de maximă intensitate ai „liberalizării“ controlate, adică 1965–1966.
În aceşti ani s-a pus capăt apariţiei volumelor de tip festschrift tipărite la Editura Academiei. Aici se publicau încă din 1958 astfel de volume omagiale cu ocazia împlinirii vârstei de 60, 70, 80 şi 90 de ani, inclusiv în cazul membrilor Academiei. Cartea omagială vizând personalitatea culturală celebrată se făcea la recomandarea secţiilor Academiei, „după însuşirea acestor propuneri de către Prezidiul Academiei şi aprobarea lor de către Consiliului de Miniştri“. Astfel au apărut volume dedicate lui Iorgu Iordan (1958); George Oprescu (1961), precum şi numere speciale din publicaţii pentru academicieni ca: Simion Stoilov, Emil Petrovici (1958), Alexandru Graur (1960). Înainte de 1965 autorităţile politice au decis că Academia nu mai poate edita volume omagiale pentru academicieni de doar… 60 de ani. În anul 1965 erau planificate să apară la Editura Academiei 11 volume omagiale – „număr deosebit de mare, faţă de ultimii 7 ani, în care au apărut în total 5 volume“ – aprecia Manea Mănescu – şeful Secţiei Ştiinţă şi Artă a CC al PCR – care la 27 aprilie 1965 a decis că aceste cărţi festschrift editate de forul academic vor dispărea pur şi simplu. Sigura concesie a fost aceea de a permite tipărirea volumelor deja aflate în plan şi sub tipar, inclusiv lucrarea dedicată academicianului Alexandru Rosetti. Motivaţia lui Manea Mănescu era aceea că aceste cărţi au o pondere prea mare în activitatea editurii Academiei (14% din numărul de coli editoriale); în plus ar fi foarte costisitoare aducând pierderi băneşti (volumul consacrat lui Iorgu Iordan a costat 214.593 de lei (cu pierderi de 107.854 lei). Doar revistele de specialitate mai puteau să publice – cu aprobare – numere omagiale cu prilejul sărbătoririi academicienilor la împlinirea vârstei de 70, 80 şi 90 de ani; în rest, dipoziţia lui Manea Mănescu suna sec: „să se renunţe la editarea volumelor omagiale aparte“.
Nu avem încă vreo probă documentară ce să indice faptul că N. Ceauşescu i-a „sugerat“ această măsură lui Manea Mănescu, dar ipoteza pare plauzibilă; nu ar fi chiar neverosimil ca noul secretar general să fi gândit în termenii „democratizării“ prin nivelare a spaţiului academic, editorial şi cultural. Prin interdicţia pusă asupra volumelor omagiale era tulburată ideea de excelenţă în cultură şi ştiinţă; în plus, era atât un element de diminuare a autonomiei Academiei, cât şi o lovitură dată ideii de şcoală, de anturaj format în jurul unei personalităţi culturale de prestigiu. Ulterior, începând din 1972, a fost lovit şi individualismul tinerilor: autorii erau obligaţi – la început doar de unele edituri – să îşi publice textele mai întâi în volume colective, abia apoi având dreptul să îşi tipărească lucrarea propriu-zisă de debut.
ANIC, fond CC al PCR – Secţia de Propagandă şi Agitaţie, dosar nr. 7/1965, ff. 96–97; Anneli Ute Gabanyi, Literatură şi politică în România după 1945, trad. de Irina Cristescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2001; Eugen Negrici, Literatura română sub comunism. Proza, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2002.
