De ce rămân femeile într-o relație abuzivă

12 august 2013 6 comentarii

Cel care se scufundă în domeniul plin de capcane al asistenței sociale, în mod special cel al violenței domestice, animat de dorința de a eradica răul din lume, va primi multe palme de la destin. Efortul de a găsi un loc în adăposturile aglomerate, consilierea primară, cea specializată psihologică și juridică, negocierile cu Poliția, decontarea certificatelor IML, fără să menționăm speranțele și așteptările de mai bine sunt distruse prin decizia frecventă a victimei de a se întoarce în relația abuzivă. Apare atunci tentația de a intra în rândul lumii și de a considera că femeia respectivă merită ceea ce i se întâmplă, că nu îi pasă că traumatizează copiii și un fel de lehamite cum că orice ajutor este în van. Antidotul pentru genul ăsta de gândire e o privire focusată pe ce presupune a rămâne și a pleca din șirul lung de lovituri și alte violențe.

Amalgamul de iubire, rușine, neîncredere în sine, frică de complicațiile financiare și juridice, inclusiv creșterea posibilității ca viața să-i fie în pericol după părăsirea domiciliului (ceea ce e adevărat), lipsa rețelei sociale și a suportului familiei de origine și așa mai departe se îmbină obstinat în alegerea neplăcută, dar aparent mai sigură, de a își duce în continuare crucea pe același drum. Dacă ar fi să luăm un exemplu reprezentativ, femeia cu doi copii, salariu de 1500 de ron, care și-a achiziționat locuința împreună cu soțul violent are de depășit o mulțime de obstacole pentru a obține libertatea. Mai întâi sunt cele psihice, convingerea că e mai bine ca cei mici să aibă un tată (indiferent cum este el), divorțul asociat cu eșecul personal, spaima că va afla lumea – fobie față de milă sau învinovățire, obișnuința de a avea un anumit statut social și stil de viață (chiar dacă este împănat cu teroare), o lipsă de încredere vizavi de performanța proprie (evident, în mare parte datorată cuvintelor de încurajare pe care le primea în dar de la soț), teama ca cei mici să nu fie marcați de separarea de tatăl lor sau, dacă sunt mai mari, să nu declare în timpul procesului de stabilire a custodiei că doresc să rămână în grija acestuia, oroare de toate procedurile juridice asociate cu ordinul de protecție, ordonanța preșidențială, procesele de divorț, custodie și partaj. Apoi, vin rostogolindu-se dificultățile financiare – de la costul acțiunii în instanță până la prețul aproape inaccesibil al chiriei unei garsoniere. Precizez că perioada în care are voie să fie găzduită într-un adăpost nu e suficientă ca să rezolve toate hangaralele enumerate mai sus, iar celeritatea în cazul ordinului de protecție e mai leșinată decât ar trebui.

Un alt inamic veritabil al egalității de putere și fericirii în relație este agresorul. El folosește diferite strategii pentru a-și menține ”bunurile”:

Cuceritorul promite că se va schimba. Este ultima dată și nu s-ar fi supărat dacă nu îi păsa atât de mult. În perioadele de acalmie, este romantic, își copleșește partenera cu dovezi de iubire (nu ar putea trăi fără ea) și plânge amintindu-și cât de rău era când se certau.

Teroristul emoțional mizează pe violență economică și socială. Soția nu ar trebui să aibă un servici, ci grijă de familie. Oricum, nu s-ar descurca, pentru că e cam neîndemânatică și nu poate lua decizii în situații de tensiune. Noroc că există el pentru a o ajuta să aleagă corespunzător. Nu ar mai trebui să piardă timpul cu tot felul de așa-zise prietene care o influențează negativ, pentru că devine o cață ca și ele. Fratele e cam băgăreț, mama e isterică și tatăl nu se ține de cuvânt, mai bine stau doar ei doi, fără alte complicații.

Torționarul amenință cu moartea, se uită fioros, mânuiește cu dexteritate obiectele contondente și când lovește, nu se joacă. Există reguli clare de comportament și orice greșeală e pedepsită aspru.

Notă: Tipologiile au doar un rol demonstrativ, ele existând în variante combinate și cu diferite alte moduri de manifestare.

Ar mai fi o anumită înclinație patriarhală a societății românești de a încuraja subordonarea femeii,  acceptarea socială a agresivității ca atribut ce complimentează bărbatul, transformarea violenței într-un rău ce poate fi tolerat pentru că nu pare a exista o altă opțiune (în comunitatea în care locuiește victima, majoritatea familiilor se află în situații similare). Femeia care părăsește relația abuzivă poate întâmpina:

  • atotștiutori care să îi dea sfaturi legate de trauma divorțului, de iresponsabilitatea de a despărți copiii de tată, de omniprezența defectelor la bărbat (dacă nu e cu mămica, îi place băutura);
  • o familie care refuză rușinea de a primi înapoi o fiică divorțată și care susține cauza soțului nedreptățit;
  • prieteni care nu vor să se amestece de teama represaliilor din partea agresorului.

Uneori, intenția reparatorie, prin care victima încearcă să spargă homeostazia, dar să păstreze familia, presupune apelul la serviciile de consiliere psihologică. Un obiectiv frecvent este dorința de a schimba comportamentului partenerului. Urmează dezamăgirea și chiar abandonul demersului terapeutic, atunci când se lovesc de mesajul că e o hotărâre care nu le aparține (agresorul familial simte rar imboldul de a se implica voluntar într-un proces psihoterapeutic pentru că nu i se pare că ar avea vreo problemă de comportament, motivând că izbucnirile violente au o cauzalitate externă – m-a enervat și am lovit-o). Psihologii care lucrează în acest domeniu știu cât este de dificil să constate că victima se află într-un stadiu de precontemplare a schimbării și să stabilească împreună un plan de siguranță care să conțină descrieri ale modului în care trebuie să stea când este lovită (de exemplu, pe jos, cu picioarele la piept și cu mâinile in dreptul capului), prioritizarea punerii la adăpost a copiilor, un semnal (cum ar fi un ștergar pus în dreptul ferestrei) care să-l determine pe un vecin binevoitor să sune poliția, evitarea camerelor cu gresie și faianță și a bucătăriei (unde sunt cuțite) etc. E important să se construiască o relație terapeutică solidă, care să susțină o eventuală decizie de a pleca.

Toată aceaste bariere nu sunt insurmontabile, dar este nevoie de implicarea comunității, prin strategii naționale de prevenire a acestui fenomen, de educație a populației și servicii pluridisciplinare funcționale care să ofere alternative utile victimelor violenței în familie. Când ne trezim că blamăm persoana care se află într-un astfel de context familial, să ne gândim că nu e atât de ușor precum pare să te lupți cu obișnuința, atașamentul format în ani de locuit împreună și, mai mult decât orice, cu frica.

Tags:

6 comentarii

Răspunde