Pentru mine, îndemnul de a merge la psiholog este o urare de pace și prosperitate, dar descopăr că poate fi interpretat ca o acuză, ca o lipsă de respect și deschidere la posibilitățile infinite de ființare ale lui homo sapiens. Prin urmare, mi s-a deschis apetitul pentru un mic inventar al obstacolelor pe care și le pun în cale posibilii beneficiari de dezvoltare personală, pentru care ofer argumentele mele încântate de toate cadourile pe care ți le aduce cunoașterea de sine. Demersul nu are pretenții de exhaustivitate, ba chiar încurajez viziuni complementare, și se înclină cu admirație în fața varietății rezistențelor la schimbare.
Mersul la psiholog este un lux. În condițiile luptei pentru felia zilnică de salam și pâinea asortată, să te așezi în scaun și să îl plătești pe unul ca să îți asculte povestea despre cât de greu îți este pare absurd, ba chiar iresponsabil. Dar deja de la a treia felie, dacă nu te-ai bucurat de prima, ba dimpotrivă ți s-a părut un act lipsit de sens să îți tot îndeși în burtă motive ca să mai trăiești și mâine, iar vecinul de palier pare că te ascultă empatic, dar, de fapt, urmărește cum vecina de la doi întinde rufele și șeful țipă că trebuie să produci mai mult și tot ce ai vrea e să îți iei lumea în cap ca să uiți de toate și câte și mai câte rele și belele, parcă ai vrea urechea deschisă și mintea limpede care să te ajute să găsești drumul pe care l-ai pierdut cu câteva mișcări de viață înainte.
Eu știu mai bine ce să fac. Sau viziunea eu sunt o insulă. Nu contest încrederea în sine și în propriile posibilități, nici capacitatea de a lua cele mai bune decizii în legătură cu cea mai importantă persoană din lume. Nu pot, însă, ignora că noi învățăm de la ceilalți și propriul potențial înflorește de la gagabubu la teoria relativității mergând pe scara cunoașterii construită de alții. Dacă aleg mereu aceleași soluții dintr-o încăpățânare că eu dețin rezolvarea, s-ar putea să mă trezesc că m-am tot învârtit în propriul carusel: speranță, curaj de a acționa, dezamăgire.
Nu mă interesează ce se întâmplă cu mine din punct de vedere psihic. Asta sună a șah mat. Ce să vorbești cu dorința de ignoranță? Totuși, e fascinant ce se ascunde în spatele acestui refuz radical. E frică de monștri ascunși în adâncul inconștientului (deși toată lumea știe cum e treaba cu somnul rațiunii), e o lipsă de plăcere în reflexivitate (prea multe întrebări distrug cheful de viață), e un deficit de probleme importante, deci de prilejuri de a analiza de ce și cum am ajuns tocmai aici și nu altundeva și, mai ales, cum aș putea pleca spre alte tărâmuri mai însorite? Mă declar neștiutoare, dar interesată de răspuns.
Mi-e frică să nu descopăr cine știe ce nebunie, care să mă copleșească. Dacă ai pe dinăuntru vreo nebunie, deja te copleșește. Te face să simți că ai pierdut controlul sau că nu valorezi nimic, că alții au avut oportunități și tu nu, să îți găsești scuze că nu încerci să fii mai mult plus n moduri de a gândi și acționa disfuncțional. Mi se pare mai simpatic să te uiți la nebunie și să vezi cum te păcălește să te autosabotezi și apoi să o păcălești tu pe ea.
Nu cred că a vorbi cu cineva poate să îmi rezolve mie problemele. Adevărul e că pare magic. Ești cătrănit și obosit de cruzimea oamenilor și nedreptatea vieții și nu pare posibil ca ce îți spune altcineva să îi facă pe oameni mai buni sau ca viața să dea ce trebuie celor care merită. Ventilarea emoțională nu îl scoate din rahat pe cel care nu are mare nevoie de comunicare despre sine, dar învățarea de strategii de a te bucura de ceea ce ai și ceea ce sunt ceilalți s-ar putea.
Nu vreau să mă gândesc la problemele mele. Dar ele se gândesc la tine. Nu te lasă să dormi noaptea, te fac să te pierzi în iluzii, urmărind viețile altora la televizor, bând sau drogându-te ca să îți adormi spiritul. Îndesarea mizeriei sub covor nu face camera mai curată și, mai devreme sau mai târziu, te trezești că, sub fiecare călcătura prin viață, colcăie viermi.
Mie să îmi dea psihiatrul pastile, vorbăria nu mă ajută. Pastilele sunt excelente pentru anumite tulburări psihice, dar nu rezolvă orice problemă. De exemplu, nu omoară tracul de a vorbi în public, iar dependența de anxiolitice nu mi se pare o idee fantastică. Pastilele acționează câteodată ca o vată pusă peste rană. Dacă nu le mai iei, rana se redeschide.
Mi-e teamă că aș deveni altcineva. Altcineva mai fericit și mai funcțional. A te schimba în bine este înspăimântător așa cum e orice transformare. Confortul pe care ți-l dă obișnuința e zguduit de ideea de necunoscut. Dar oare nu merită riscul?
Mai sunt multe de spus despre beneficiile secundare ale diferitelor tulburări mintale sau ale modalităților neadaptative de a exista (cum ar fi, de exemplu, plăcerea de a te victimiza care generează atenție și compasiune), despre frica de intimitate și vulnerabilitate în fața străinilor, despre mituri legate de spălarea rufelor în familie și sunt convinsă că cei care citesc aceste rânduri știu alte câteva. Mesajul meu e clar. Dacă din comunitate s-au desprins minți îndrăgostite de introspecție, care doresc să călătorească printre suișurile și coborâșurile modului vostru de a interpreta lumea și să vă ghideze către ceea ce vă face să vă simțiți împliniți, nu ratați șansa.
„Ventilarea emoțională nu îl scoate din rahat”… academica si descalificanta formulare!
Da, poate fi interpretata si asa.
De la factorii socio-economici si culturali trebuie pornita discutia (nivel de trai, educatie etc) fiindca desi in unele state avansate economic si nu numai mersul la psiholog e o banalitate, in Romania este intr-adevar, de cele mai multe ori, un consum de lux! Nici la capitolul educatie nu stam foarte bine. Ultimul recensamant arata niste date catastrofale- 44% dintre romani au doar studii primare și gimnaziale, 41,4% nivel mediu (liceu, postliceal, tehnic), 14,4% nivel universitar, fapt ce ar explica intr-o masura lipsa de interes a unora fata de planul psihic (dorinta de ignoranta asa cum afirmati dvs); cu toate ca nu as justifica-o neaparat (in toate situatiile) cu dorinta de ignoranta cat cu o orientare a interesului oamenilor fata de alte subiecte care-i preseaza mai mult, carora le acorda o prioritate mare fiindca li se par presante.
Ah si sa nu uit sa adaug pe lista dvs neincrederea tot mai mare a oamenilor in medici (cazurile de coruptie, spaga care strica imaginea generala a doctorilor); neincrederea in medicul -fie el si psiholog/psihiatru- care vede interesul financiar mai presus de tratarea/vindecarea pacientului si care nu stie cum sa te dea afara pe usa inainte sa se termine sedinta. din ce-am mai auzit si eu de la altii…
Nu stiu altii cum sunt, dar psihologul este interesat sa intretina relatia terapeutica (pentru ca e vehicolul pentru schimbare). Prin urmare, nu goneste clientii din cabinet :).
Asta e in teorie doamna Papahagi In practica fiecare breasla are profesionistii si neprofesionistii ei, depinde cum ti-e norocul si la cine ajungi. Am relatat experienta unui coleg de munca ceva mai dus pe la psiholog, ce-i drept decat mine, care nu s-a simtit tocmai confortabil sa-l vada pe psihoterapeut uitandu-se la ceas plictisit din 5 in 5 minute. Insa cand a inceput sa si termine sedintele mai repede invocand tot felul de pretexte, a renuntat sa se mai duca. Daca dvs sunteti profesionista nu inseamna ca sunt toti psihologii la fel, la fel cum nu toti medicii sunt profesionisti. Problema e intr-adevar destul de complexa si realitatile spatiului mioritic nu pot fi ignorate 🙂 . Ar fi interesanta o ancheta sociologica sa descoperitm procentul care sta in spatele fiecarui motiv, sa vedem ce motive sunt „false friend” sau nu…si mai presus de tot, care ar fi ierarhia lor.
Respingerea acestei alternative de a rezolva problemele sau de a explora modul in care functioneaza psihicul propriu are o cauzalitate multipla. Eu m-am centrat pe rezultate. Desigur, discutia este complexa si are multe aspecte :), de maxim interes fiind modul in care se construieste relatia cu psihologia. Ca fapt divers, va spun ca statisticile acestea pot fi „a false friend”. Din experienta mea, persoanele cu studii primare si medii sunt mai putin interesate de stigma sociala legata de mersul la psiholog. Se pare ca televizorul a facut si o treaba buna, indiferent de superficialitatea si kitch-ul cu care obisnuieste sa-si dea cu parerea despre orice.
Ai uitat: „Am cu cine sa vorbesc: am familie si prieteni. Nu am nevoie de psiholog.”
Din experienta mea, acesta este printre cele mai frecvente pretexte.
😉
Mi-a mai amintit cineva astazi despre utilitatea familiei :). Sunt convinsa ca am omis o multime de blocaje si prejudecati, ca si multe alte influente care pun piedici.