Maurice Merleau-Ponty este cu siguranță unul dintre cei mai interesanți gânditori marxiști postbelici. Bine ancorat în tradiția gândirii fenomenologice (Heidegger sau Husserl fiind doar două din influențele sale importante), Ponty este preocupat nu atât de filosofia marxistă per se, cât de soarta subiectului uman în marxism. Lucrează cu o fenomenologie a percepției care face din om un fel de navigator al unei lumi de obiecte care este confirmată și alcătuită de percepția și comportamentul celorlalți oameni. Acest kit teoretic îi îngăduie pe de altă parte să privească istoria ca intrinsec ambiguă. Tot el devine extrem de dubitativ în fața pretenției marxiste a raționalității umane. Putem, în fine, spune că Ponty vede orarul istoric marxist mai degrabă ca pe un joc de noroc și mai puțin ca pe un rezumat construit aprioric.
De la Lukács de pildă, pare a prelua un fel de înțelegere a proletariatului ca subiect-obiect unificat al istoriei. Consecutiv, Ponty pare mai degrabă atașat de tânărul Marx, cel care la 1843 privea proletariatul drept forța materială care va mântui umanitatea. Mult mai târziu însă, când evenimentele postbelice vor discredita viziunea esențialistă asupra proletariatului, Ponty va abandona această pistă. Putem astfel afirma că tipul de marxism practicat de Merleau-Ponty a fost permanent suspendat între două moduri diferite de a privi istoria și societatea: mai întâi, a existat la el această promisiune a unei teorii radicale revizitată pe baza și cu instrumentele fenomenologiei percepției; apoi, a existat permanenta sa ezitare privind capacitatea proletariatului de a-și împlini misiunea umanistă generală. Între „Umanism și teroare” și „Aventurile dialecticii” putem descoperi toate chinurile facerii și desfacerii acestei minți permanent marxizante. Ponty cel hegelian a susținut un sfârșit rațional al istoriei ca o condiție de bază a coerenței umane, în vreme ce Ponty cel fenomenologic a văzut în acțiunea umană argumentarea supremă a istoriei. Un balans născut, desigur, din frământare și nu din inconsecvență, din încercarea sa permanentă de a apropia istoria (hegelianul) de percepție (fenomenologul). „Omul ca o ființă în lume”: aceasta pare a fi formula sintetică a filosofiei sociale merleau-pontyene. Lumea pe care o moștenim nu este în această viziune alcătuită doar prin limbaj și simboluri, ci și prin percepție și comportament. Ponty cel heideggerian, de această dată, vede eul din condiția de a fi o persoană individuală drept o instituție relativ stabilă, un fel de câmp al devenirii fiecăruia (cu o istorie proprie).
Și astfel ajungem la cartea noastră – „Umanism și teroare”! Apărută în 1947, ea inaugurează practic tot setul de frământări și dileme filosofice care i-au afectat lui Merleau-Ponty etosul marxizant inițial. Este prima lucrare în care amestecă foarte puternic elementele sale de fenomenologie cu ideea unui proletariat ca purtător al adevărului istoric. Este o carte despre violența politică care caută criterii după care pot fi judecate actele de terorism (sens larg). Ponty ne spune de la bun început că o condamnare absolută a violenței este imposibilă, dacă nu chiar nerealistă. De aici deducem imediat că va căuta acele pretexte teoretice, acele situații excepționale în care violența ar putea fi îngăduită. Și o face! Distinge foarte clar între violența progresistă (care tinde să se neutralizeze pentru că țintește o ordine socială mai umană) și violența regresivă (care duce inevitabil la un tip de regim care exploatează). Ne dăm imediat seama că în viziunea sa, violența revoluționară marxistă este de tipul progresist pentru că țintește viitorul umanismului. Argumentul central al cărții este dat de procesele-spectacol (redate cu multă plasticitate și emoție de către Arthur Koestler, în „Întuneric la amiază”). Ponty sugerează destul de explicit faptul că justețea sau injustețea unui act politic trebuie evaluate prin intermediul consecințelor sale istorice globale (în acest sens, el repudiază morala universală sau dreptul natural). Tot el pare extrem de încântat atunci când susține că marxismul conține singura filosofie validă asupra sensului istoriei din tot secolul XX. Practic, se ia una bucată noțiune marxistă neo-hegeliană (comunismul, ca finalitate coerentă a preistoriei umanității) și se adaugă una bucată noțiune husserliană (telos-ul istoric rațional regulator), pentru a ajunge la rețeta aparent perfectă a orientării printre evenimentele istorice. Cu toate acestea, Ponty spune foarte răspicat în „Umanism și teroare” că nu există o știință a viitorului, pentru că determinismul (în orice variantă predictivă) nu poate fi compatibil cu esența existenței umane. Și astfel ajunge marxismul lui Merleau-Ponty să fie de fapt o puternică filosofie a ambiguității!
Ponty justifică violența revoluționară pentru că ea țintește crearea unei societăți profund umaniste (una a egalilor), iar judecata societăților și evenimentelor prezentului nu poate fi făcută în absența acestui filtru al progresivității istoriei. Problema lui Merleau-Ponty pare a fi suprapunerea acestei plase teoretice relativ complicate peste concretețea unui eveniment precum cel al proceselor-spectacol moscovite. El spune foarte clar că aceste procese sunt parte a paradigmei violenței revoluționare, deci le justifică. Pentru el, Buharin și toți ceilalți sunt o opoziție politică regretabilă care nu face decât să împiedice politicile Uniunii Sovietice. Iar fără aceste politici – nu-i așa? – întreg planul socialismului umanist este pus în pericol. Independența politică devine în această interpretare o amenințare reală la adresa sfârșitului progresist al istoriei. Speranța lui că, pe termen lung, toată această violență (nu neapărat necesară, nu neapărat obiectivă) va duce la apariția acelei societăți mai bune, îl face să trateze lucrurile cu un aparent cinism filosofic. Merleau-Ponty spune: „Revoluționarii domină prezentul în același fel în care istoricii domină trecutul. Acesta este și cazul Proceselor de la Moscova: acuzatorul și acuzatul vorbesc în numele istoriei universale, până în prezent neterminată, pentru că ei cred că pot accede la aceasta prin absolutul marxist al acțiunii care este inseparabil obiectivă și subiectivă. Procesele de la Moscova fac sens doar între revoluționari, adică între oameni care sunt convinși că ei fac istoria și care, pe cale de consecință, văd prezentul ca trecut și îi văd pe cei care ezită drept trădători.” Nu spun că argumentul este moral, dar este unul profund ancorat într-o mentalitate pe care o putem regăsi chiar și în ultima scrisoare adresată de Buharin lui Stalin, în care acesta, deși se consideră nevinovat pentru toate cele ce i se impută, consimte cumva la tragedia propriei karme prin subordonarea ei mai marii misiuni istorice revoluționare. Ponty pune, în fine, nu problema justiției sau necesității proceselor, ci pe cea a victimelor care mor în cele din urmă pentru o cauză revoluționară care are potențialul de a înfăptui o nouă umanitate.
Evident, nu sunt pe aceeași lungime de undă cu Ponty, dar cartea sa rămâne un exercițiu dialectic interesant. De altfel, Maurice Merleau-Ponty se va deziluziona el însuși cu privire la marxism și practicile/politicile comuniste, lucru mult mai evident în „Aventurile dialecticii” (1955). Că Ponty era un redutabil intelectual speculativ stă dovadă și atitudinea partidului comunist francez în privința sa. Acest în cele din urmă „eretic al marxismului originar” înființează în 1948, alături de Sartre, un nou partid politic socialist numit Rassemblement démocratique révolutionnaire (RDR). Și chiar dacă viața RDR a fost scurtă și nu a reușit să fie o contrapondere serioasă la marele partid comunist francez, gestul în sine vorbește despre permanenta căutare intelectuală și progresistă.
Ceea ce cred că rămâne a fi reținut din aventura intelectuală a lui Merleau-Ponty (și inclusiv din foarte provocatoarea carte „Umanism și teroare”), este o interpretare a comportamentului uman, nu prin coduri etice, ci prin intenție și semnificație. Pentru că, în perspectivă merleau-pontyiană, înțelesurile pe care le folosim, prin simpla lor folosire, rămân deschise ineditului…
