Dicționar apocrif VII: Lectură

De obicei, denumim „lectură” parcurgerea unui text aparţinând culturii umaniste sau a unei cărţi de un anumit gen literar (poliţistă, aventură, dragoste etc.). Cunoaştem cu toţii încă din şcoală „listele de lecturi”, adică suma minimală a cărţilor de literatură pe un an de studiu. Mai târziu, ca studenţi, cercetători sau simpli curioşi, aceste liste devin bibliografii obligatorii, exersate pe domenii sau pe direcţii de interes personal ori ştiinţific. Ca să înţelegi o problemă, ca să aprofundezi o temă, trebuie să parcurgi cărţile principale despre ea. „Citim” o mulţime de alte texte în viaţa de zi cu zi, etichete de pe produse alimentare, prospecte de medicamente, cărţi de bucate, de telefon, mailuri, articole de ziar, însă nu obişnuim să numim asta „lectură”. Reciproca e valabilă, adică putem „citi” cărţi de cultură generală, dar nu prea „lecturăm” texte pur uzuale, cu referent imediat. Cu alte cuvinte, suntem latini cultivaţi în cazul „lecturii”, dar adesea slavi barbari în cazul „citirii”.

Procesul prin care urmărim cu ochii şi mintea un text poate fi extins la orice act de cunoaştere şi înţelegere a unui discurs, indiferent de suportul său. Putem „citi” un film, un tablou, o piesă muzicală, cu amendamentele de rigoare, desigur. Lectura e indisolubil legată de percepţie şi de înţelegere; citim conştient dacă „simţim” adecvat materialul de citit şi dacă-l înţelegem, dacă suntem capabili să-l reproducem ulterior. Nu putem citi decât ceea ce s-a depozitat deja într-o formă sau alta, ceea ce a avut loc şi a devenit, prin intermediul unui autor, semn al unei intenţii de-a construi un sens. Lecturăm ca să ne convingem de ceea ce autorul a vrut să ne spună. Nu putem „citi”, de pildă, un eveniment în plină desfăşurare în faţa noastră, co-prezent. Aşa îl putem percepe, dar nu şi înţelege, cel puţin nu încă. Trebuie ca el să treacă într-o formă, pe un suport, să devină „text”, să corespundă unei intenţii de semnificare (din partea autorului) şi să necesite o zăbovire (din partea cititorului). Dacă în cazul textelor non-estetice rezultatul citirii − ceea ce-ar putea spune cititorul asupra materialului parcurs − survine relativ imediat, în cazul celor estetice rezultatul nu vine decât în urma interpretării. De aici caracterul ipotetic al oricărei opinii. Un articol de ziar e înţeles aproape imediat după citire şi ceea ce s-a înţeles e universal valabil, în general. Dimpotrivă, o carte de filosofie e înţeleasă în urma unui efort intelectual ce presupune deliberare interioară, contextualizare, confruntare cu alte opinii, nici ele definitive. La fel, auzim şi percepem imediat o strigare, o alarmă de maşină, un ciripit de pasăre, dar înţelegem printr-un proces mai complex o piesă muzicală clasică sau o replică rostită cu tot aparatul retoric, pe o scenă de teatru.

Lectura, înţeleasă în acest ultim sens, duce inevitabil la ceea ce se numeşte, de la Schleiermacher încoace, „hermeneutică”. În teoriile moderne ale lecturii, ea implică nu doar percepţie, cunoaştere şi înţelegere, ci şi co-participare subiectivă, dialog critic, exerciţiu de imaginaţie, conjectură valorizatoare, autolegitimare. Astăzi, dacă citim ceva, întoteauna interpretăm, şi asta se-ntâmplă chiar şi pentru textele pentru care spuneam mai sus că suntem slavi barbari. Dar în mod sigur, oricând, în singurătatea camerei noastre, lectura rămâne o asceză individuală, indiferent pe ce se aplică.

(text apărut cu ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)