Dicționar apocrif IX: Mit

Gândirea modernă, determinată de hermeneutica relativistă şi mai ales de abordarea concurenţială a paradigmelor teoretice, a privit mitul ca pe orice altă filosofemă umană. El nu mai reprezintă o etapă depăşită a minţii umane, ci o perspectivă strict contextualizată asupra lumii, cu aceeaşi echivalenţă epistemologică precum oricare altă concepţie. Dincolo de simpla povestire a unor evenimente originare, în cadrul unui timp ritualic şi în contextul unor prescripţii practice, mitul poate fi considerat, într-adevăr, o teorie care, într-un moment al istoriei unui grup uman, dezvoltă o problematică diversă. Ea e asemănătoare, întrucâtva, cu cea propusă de ipotezele din ştiinţele naturii şi priveşte relaţiile fundamentale pe care acel grup uman le întreţine cu lumea. Ei i s-au stabilit, printr-o poveste aparent naivă, diferite grade de realitate. 

Mai pe scurt, conform perspectivei recente, mitul reprezintă mai întâi o viziune despre lume şi abia mai apoi povestea naşterii unei fiinţe sau a unei părţi a universului. Omul a ordonat haosul ce-l înconjura într-un ansamblu coerent, într-un cosmos, înainte ca  vreun instrument de observaţie, altul decât proprii săi ochi, să-i permită să vadă obiectiv cum stau lucrurile. Omul a crezut într-o imagine a lumii, înainte de-a o vedea. Epistemologi  contemporani ca T. Kuhn sau K. R. Popper au arătat că, în formarea şi funcţionarea teoriilor ştiinţifice de bază ale modernităţii, tradiţia ce le precedă, presupunerile implicite, jocurile structurilor imaginarului au jucat un rol fundamental, în detrimentul observaţiilor aşa-zis obiective. Întotdeauna la baza unui ansamblu teoretic ce încearcă a explica lumea se află câteva credinţe nedemonstrabile. Mitul, în acest caz, e omologul vechi al teoriilor ştiinţifice moderne şi e la fel de valabil ca şi ele din punct de vedere epistemologic.

Multitudinea definiţiilor moderne ale mitului s-au concentrat, pe de o parte, pe ideea naraţiunii despre „începuturi” (ale timpului, ale unui teritoriu, ale unor divinităţi, ale omului) şi pe modul de funcţionare al aşa-numitei „gândiri sălbatice” (Lévi-Strauss) ori „prelogice” (Lévy-Bruhl), iar pe de alta, pe legitimarea discursului său prin diferite categorii imaginare, mentale ori psihice, mai mult sau mai puţin conştiente. Antropologia şi etnologia au apărut în cadrul gândirii cele ce-a doua jumătăţi a secolului XIX (Morgan, Tylor, Frazer), sub puternică impresie pozitivistă şi evoluţionistă şi au continuat direcţia raţionalistă aristotelică, tratând mitul ca pe o fază depăşită a spiritului uman. Mitul era o pură ficţiune, provenită din fascinaţia primitivului în faţa fenomenelor naturale, a morţii şi a visului. Wilhelm Wundt a repus problema, susţinând că mitul nu se bazează pe gîndirea raţională, cauzalistă, ci pe impresia afectivă; primitivul reacţionează în imaginaţie la un fapt şocant: moarte, boală, nebunie, eclipse, inundaţii etc.; el asociază conştient elemente disparate într-o povestire mitică. După E.B.Tylor,  succesiunea somn-veghe ducea la ideea că trupul e locuit de două entităţi ce se succed; entitatea prezentă în somn a fost luată de primitiv drept cea care supravieţuieşte morţii. Psihanaliza nu a părăsit nici ea viziunea dihotomică adevăr (conştient, raţional)-ficţiune (incoştient, oniric, mitic). Freud a legitimat printr-un inconştient abisal, încărcat de refulări rezultate din cenzurile vieţii conştiente, orice producţie culturală şi mitică. Jung, la rândul său, a postulat existenţa unei eredităţi non-conştiente a omului, denumită „inconştient colectiv”, depozitar al arhetipurilor, „copii inconştiente ale instinctelor înseşi” sau „modele fundamentale ale comportamentului instinctiv”. Jung, însă, a deschis drumul reabilitării gândirii mitice, depăşind atât viziunile exclusiviste ale pozitivismului, cât şi reducţionista interpretare freudiană ori sociologismul de tip Durkheim. Un arhetip e o formă goală, cu mai multe reprezentări date de conştiinţa individuală. Acestea ar fi simbolurile, expresii ale unui conţinut inconştient ce se cere exteriorizat. Unul şi acelaşi arhetip se exprimă prin mai multe simboluri (de pildă arhetipul Sinelui poate fi redat de simboluri precum Dumnezeu, androgin, piatră filozofală, opus magnus).

Conceptele şi simbolurile, reprezentări dogmatizate ale unor conţinuturi arhetipale, organizează aspectul haotic al inconştientului colectiv. „Viaţa inconştientului colectiv”, afirmă el, „este absorbită aproape fără rest de reprezentările arhetipale dogmatice şi, asemenea unui râu îmblânzit, curge în albia simbolicii credo-ului şi a ritualului”. Simbolul face, în opinia lui Jung, acordul între inconştientul colectiv şi conştiinţă. Antropologia întregului secol XX, prin L. Lévy-Bruhl, Cl. Lévi-Strauss, Mircea Eliade, Gilbert Durand, Gaston Bachelard, a re-legitimat (cu mijloace diferite − structuralism, filozofia inconştientului, dialectica simbolului) mitul în faţa celorlalte forme de creaţie ale culturii umane, resimţind din plin nevoia de a construi un metadiscurs al naraţiunii mitice.

Mitul poate fi privit, în modernitate, atât ca o povestire cu funcţie socială într-un grup dat, cât şi ca o explicaţie a naturii, într-o formă esenţializată. Dar studiul mitului nu trebuie să se limiteze la aspectele sociale ori la manifestările ritualice. Povestirile mitice nu oferă doar modele de comportament, nu evocă doar cosmogonii, ci dezvăluie concepţii despre entităţi supranaturale şi oferă individului secularizat emoţii, speranţe, salvare. Aşadar, afară de funcţia cognitiv-explicativă, corespunzătoare unui tip specific de gândire (denumită „prelogică”, „sălbatică”, „simbolică”, „animistă” etc.), religia, miturile, magia au şi o funcţie existenţială. Ele ajută oamenii să facă faţă crizelor vieţii şi mai ales morţii.

(text apărut cu ceva ani în urmă în defuncta revistă constănțeană ”Tomis”)